În fiecare clipă

În fiecare clipă aștept

să se întâmple ceva important.

Spectator tăcut pe marginea râpei sunt.

Privesc detașată golul,

o liniște stranie în jurul meu.

 

Nimic nu mai e la fel ca ieri.

Doar Maica Domnului este aceeași, blândă și înțelegătoare.

 

În oglindă obrazul e mai neted, privirea mai senină.

O, tu, Rumi, vino și-nvață-mă cu versul tău

să trăiesc din nou prin iubire!

Învață-mă arta de a fi singur în mijlocul mulțimii și de a trăi cu mulțimile de voci din mine!

 

Nu mai ajut pe nimeni

fără să-mi ceară. Inutil ajutorul.

În fiecare clipă curg știri negre despre dezastre și războaie orgolioase.

Speranța de mai bine închisă

e cu lacăte de ură,

îmbătată de tăcerea dureroasă a universului.

 

Trandafirul își deschide petalele sângerânde,

caprele negre caută firul de iarbă

printre stâncile golașe,

norii se zbat în bătaia vântului nărăvaș. Aprilie capricios.

 

În fiecare clipă aștept să se întâmple ceva important, pozitiv,

dar tare mă tem că nu va fi…

Și totuși…

 

Rumi – poet persan, sufit

 

 

Cu frică de uitare scriu

Cu frică de uitare scriu,

Păienjeni lacomi mă-nconjoară,

Secundele nebune zboară

Spre cerul negru și pustiu.

 

Cu drag de viață scriu întruna

Cuvinte reci, cuvinte calde

Ce mă-nsoțesc în zile fade.

Amară-i clipa… mătrăguna…

 

Pe file goale îngheață-un gând

Că, după lunga mea plecare

În lumea fără de hotare,

Nu voi mai scrie niciun rând

 

În care să-mi topesc iubirea

De casă, de copii, de flori,

De soare răsărit în zori.

Așa e omului menirea…!

 

De las o carte pe un raft,

Scrisă cu patima trăirii

Și cu speranța neuitării,

Este, oare, un biet moft?

 

Cartea are un tainic rost:

Multe inimi să-nfioare.

Autorul ei nu moare

Când mereu citit-a fost.

 

Nu de moarte eu mă tem,

Ci de ziua fără soare

Și de cumplita, rea uitare

După tristul Recviem.

 

Cu frică de uitare scriu,

Versul meu rămâne viu.