(Poezii din volumul în lucru „Sensul frunzelor”)

Sunt doar ecou

Și vocea mea-i doar umbră

Sunt legănare de lan sub galop de apus

Maree de gânduri îmi sunt

Mie însemi

Nisipul secundelor e pulbere

Sub copite

 

De fapt

Stau cu ochii închiși

Pipăind orizontul

Și așchii îmi intră sub piele

Unde linia i se frânge

Și îți pierd urma

Mă cuprinde o angoasă ciudată

Când picături de sânge mânjesc cerul

Încerc să îți opresc pașii pe buze

Naiv

Într-un gest de copil

Și gustul lor îmi țâșnește sărat de sub pleoape

 

E vremea fluxului

Unde ești ?

 

 

M-am trezit când se înnodau funii de întuneric

În noduri strânse peste gânduri ce oricum

De mult nu mai opun rezistență

Alunecă în ele însele și tac

Iar uneori merg așa

Cu mâinile legate la spate

Scrâșnind nisipul timpului

Pe Calea Lactee

Proprii robi

Din când în când

Biciuindu-se

Oprindu-se din mers uneori

Când Moira împunge cu un deget costeliv

Înfășurat în firul tors al destinului

Un punct pe harta cicatricilor

M-am trezit când

Împletea funii de întuneric

Și le înnoda

 

 

Eu

Culegătoarea de cioburi

Le-am strâns în bătăile inimii-scoici

Purtate de valuri flămânde mereu

De nisipul timpului

Și le-am făcut lacrimi

Șlefuindu-le

Până au devenit perle

Dar Doamne

Mie nu-mi place să port perle

Țipătul scoicilor le bântuie

Eu

Culegătoarea de cioburi

Mi-am construit din ele

Sub pleoape

Vitralii

Curcubeu să îmi fie

Și pod peste abisuri

Însă pasărea tăcerii le-a izbit

Iar prin canaturile goale

S-a scurs curcubeul

Devenind

O igrasie pe zidul în care m-am zidit

Jertfă de bunăvoie

Iluziei

Și totuși eu

Culegătoarea de cioburi

Mi-am purtat visurile desculțe

Peste ele

(Când ursitoarele-și șușoteau la ureche) Zâmbind

 

 

Uneori plecam amândouă

Tu mergeai înainte speriind greierii

Eu în urmă-ți

Cu mâinile la spate

(Așa pășești pe o cărare

-Știam de la bunicul-

Nu vânturi brațele pe lângă tine

Să împrăștii gândurile

Prin otavă

Cine să le strângă în urma ta apoi

Când toată lumea e ocupată?)

Tu flecăreai despre cum ai visat

Că tocmai ne luaserăm zborul

Iar privindu-le de sus parcă stăpâneam

Și bucuriile și tristețile

Dar bineînțeles eu îmi uitasem ochelarii

Și nu le mai vedeam deloc

Trebuia să mi le descrii:

Uite aia ce pare o frunză… aceea care seamănă cu roua…

Tăceam vinovată

Deși nu-mi reproșai nimic

( Firesc e și în vise să fii atentă

Nu-i nimeni obligat să-ți poarte de grijă

Dacă ești uitucă)

Îmi era atât de teamă

Că altă dată nu o să mă iei

Cu tine!

*

Uneori plecam amândouă…

Pesemne te-am supărat totuși

Se întâmplă între copii când

Își fac prieteni noi

Știu că mai treci uneori pe cărare Î

nsingurare

Așteaptă-mă!

 

 

Poveste de-un alb crud cioplită

În coaja unui ram de alun

Cândva

Oftatul lui când mâini neștiutoare

În febra primăverii îl frângeau

Îl culegeau pe aripi călăuze

Și-n ochi mirați de toate

Stropi de văzduh albastru întorceau

Poveste de-un alb crud când norii

Păreau pe pajiști risipiți

În săltărețe ghemotoace

Cu boturi umede de lapte

Și când pe-o gubă sură lumea

Strânsă-ntr-o joacă încăpea

 

Cu ochii-nchiși aud povestea

Și-n palmă simt briceagul vechi

„Mâine te-nvăț să faci și-un fluier”

Îmi promitea bunu›

Cândva