CĂLĂTORI SPRE NEMURIRE

vom pleca când vine vremea

călători pe-o stea în noapte

precum albatroșii în marea

în care cerul vrea să înoate

vom fi liberi pe acel drum

fără a ne mai întoarce

zeitățile vor plânge

în altare ascunse-n noapte

se vor frânge multe aripi

fără vârstă sau prea crude

se vor duce undeva

nu știm cum

nu știm unde

vom pleca când vine vântul

care bate spre apus

nu vom știi de unde vine

nu vom știi unde am ajuns

iar acolo este soare

și albastru fără cer

niciodată nu se moare

viața are timp și sens

 

AMINTIRI CU IZ BAROC

Îți amintești Nic, stăteam agățată, arzândă, de trupul tău,

Și mistuită mușcam flămândă din inima ta ascunsă undeva.

Ceasul din turla bisericii mă înlănţuia de trupul tău, speriată.

Mă ascundeam ca un copil fugit de acasă, să nu fiu prinsă.

În lumina difuză care ne aleargă în noapte pe așternuturile parfumate,

Te aștept goală și plâng, între o lună plină și spaimele tale bănuite.

Hotelul baroc și trist cu miros de ţigară de foi rătăcit în istorie,

Ne ascunde pe noi de timp și răutăţi, ah, iubirile pierdute!

Pe stradă caldarâmul spălat de ploaie și amintiri, mă sfâșie,

Câini părăsiţi, mușterii, prostituate depășite de timp, o lume

Ce se caută pe sine în moarte și iubire, ascunsă în tablouri.

Unde este steaua noastră care ne mângâia cuvintele,

Unde ești tu, cum să te strig, pe unde rătăcești, iubire?

Știi, Nic, dimineţile acelea cu petale de trandafiri și cafea,

Marea care se târa ca o larvă sub tălpile noastre desculțe,

Păsările depărtării dansând, pescărușii ce vestesc vremuri triste!

Astăzi este liniște, în burgul părăsit de noi, aștept seara lumii

Cu mateloții care te întorc de unde te-au exilat spaimele tale.

 

NOCTURNĂ DE IARNĂ

Ce iarnă este în cetate, ce frig, ce treceri ne despart,

cum mă feresc de amintirile care îmi trec prin minte,

când nu aveam timp să ne ascundem în cuvinte,

și cum adoarme iarna copacii, sculptați cu diamante,

în mii de globulețe înghețate, topite în cănile cu lapte,

cum arde flacăra iubirii, în sângele ce fuge în trandafiri,

cum se aude muzica în trecute baroce baluri și iubiri.

Ce iarnă ne desparte și ce singure sunt străzile trecute,

ce obosit sunt eu de timpul care fuge în ochii de ciute.

Ce stii tu, Nic, orașul ăsta plânge, când timpul ne învinge,

când nu mai ești cu mine, să serbăm viața cum ninge!

 

 

UN DUMNEZEU MAI MIC

tata a albit înainte

ca timpul să-l certe

el credea că albul te scapă

de stângăciile bărbatului tânăr

de aceea se plimba fălos

îmbrăcat în alb

era un dumnezeu mai mic

care făcea lumină

între noi și lumea asta

 

CĂLĂTORIA

sunt plecat…

acolo aștept într-o gară copilăria

alteori aștept întâlnirea cu mine

curios cum sunt

vreau să știu cum gândeam atunci

am lăsat casa deschisă

pentru oaspeți

nu știu care din ei mă vizitează

în care timp nu știu

trenul nu așteaptă în nicio direcție

este teleghidat

se joacă fiul meu cu el

el știe că eu sunt mecanic în cer

eu prefer trenurile

alții marea

cum a fost viața mea

legănată de flux și reflux

care te îneacă cu toate urmele

pare o cămilă care m-a uitat în deșert

iar eu încă aștept trenul

care să mă ducă să trăiesc

 

NICI NU MAI ȘTIM SĂ PLÂNGEM

Poetul aleargă moartea

asemenea lui Prometeu

care dansează cu ea

ard porțile vieții

iar ritualul iertării

devine zbor

nu mai poți să plângi

atunci spui cuvinte disperate

numite poezie

sau confecționezi cruci de lemn

aruncate în univers ca stelele

iar lacrimile devin oglinzile

noastre ascunse

 

 

CRUCEA NOASTRĂ

crucea din mintea ta

nu stă în stradă

trufia este la fel omule

arde sufletele

nu mai am timp să plâng

după căruțele cu boi

care cară tăcerea

că nu mai știe omul

care este direcția

pe stradă unde

nu mai este nimeni

iar crucea ta

cade la fiecare răscruce

dacă nu ai răbdarea

să o poți duce

doar El știe

când timpul ne tot duce

 

DESENÂND CERCURI PE NISIP

Am trăit așa cum am putut, chiar având frac de împrumut,

nu am căzut, atunci când alții așteptau cortina grea să cadă.

Of, câte toamne au căzut pe frunze și cât amar ascuns în vinuri,

și ce iubiri ratate, părăsit am fost, ce viață am trăit fără de rost

în primăverile când eram liber să desenez doar cercuri pe nisip,

nu mă gândeam atunci la datoriile pe care le trăiește un muritor.

Am fost așa cum am putut, m-am strecurat în cărțile din luturi

și ucigând iubiri înlăcrimate-n cărți ascunse-n așternuturi.

M-am îmbătat din parfumuri amețitoare în flori furate de la viață,

împrăștiate-n așternuturi de mătase ce trupuri crude ascundeau.

Eu nu am fost nici când la mine acasă, doar la femeile din gând.

Se adună anii în adierile copacilor pleșuvi, eu adormit la rădăcini

mă văd pe mine pe alții cum cad ca frunzele triste, regretând,

că nu mai sunt și alte cercuri desenate pe nisip de mare,

cu adieri de sfinte dansuri de fecioare care mă ard în somn,

că poate prea târziu m-am transformat în om dintr-un bonom,

și fără să am timp să păcălesc refluxul ce ucide vârste.