cavalcada iubirii înspre moarte

e iarnă!

nu vreau să te iubesc,

deși te iubesc… și pictez banchetul târziu al sorții.

este doar vina ta.

totul este incolor și totul îmi lipsește

și tu vrei să anulezi totul…

în melancolii, în albastrul strugurilor,

în mine și-n timpul amintirilor.

 

am recreat anotimpul iubirii.

tu, plictisit, îmi șoptești că nu mai e timp…

pentru un vis, un foc, o pasiune,

o magie ori pentru dragoste!

și totuși, într-o dimineață, am renăscut –

o viță de vie sălbatică!

am răsărit dintr-o realitate

 

ori dintr-o stea și-am răsturnat

pe drumul șerpuit al feminității, lumea.

 

în această călătorie ancestrală

am învățat, timid,

că răstimpul tuturor oamenilor

a fost creat doar pentru iubire

sau pentru moarte!

 

și-atunci iubim neviața

ori poate nemoartea orologiului

și jelim

după o ultimă dragoste infernală…

 

și-ntr-un târziu, strig cerului –

dă-mi, te rog, de la tine și dintr-o iluzie –

iubirea ultimului arhistratig!

 

e noapte!

râul meu curge spre nord, iar lebăda construiește

două morminte din aripi albe…

 

 

Diapazonul iubirii

Plecat-ai, iubite, cu focu-n amurg,

închis-ai și poarta, ai pus și zăvor

pe lutul din sânge cu vise ce curg

din toamna-poemă și frunze ce vor

 

culoarea din brumă, iubiri la zenit

și-un plâns de femeie ce-ți strigă: rămâi,

dar clipa-i sortită în ceas troienit

de dorul zăpezii ce-a nins mai întâi

 

cu flori de tăcere, când toate s-au dus

prin soarta ce doare ca moartea din noi,

credința și ruga sunt cânt nesupus,

speranța va naște o zi de apoi –

 

din ieri te întoarce, ca ultim proscris,

cu aripi de fluturi te-nalță-ntr-un zbor,

mai tandru ca moartea și scaldă-mă-n vis,

să-mi pară că viața m-așteaptă-n pridvor

 

cu lieduri de ape în brațe te strâng

și pietre albastre din ploi ce-mi cântai,

mă scutur de iarnă, ca macul mă frâng

și astăzi mai este, dar mâine nu-mi stai!

 

femeia indigo

legenda spune că femeia locuia

la subsolul cavernei…

și, înfrigurată, se căuta de o mie de ani,

într-o mie de inimi,

într-o mie de primăveri ori într-o mie

de lumi; toate ale lui…

 

era puternică,

alcătuită dintr-o mie de metafore

și, nonșalantă, se îmbrăca,

zi de zi,

cu o doză de nebunie

de culoare violet.

plec, a spus…

e timpul când bat clopotele

a despărțire de atomi!

 

s-a regăsit într-o dimineață de iarnă

și a decis să strălucescă

precum o auroră boreală;

nu avea nevoie de eleganța albastrului

 

pentru a privi răsăritul

ori pentru a bea amurgul lumii

și, noapte de noapte,

fotografia sentimente și pierderi,

iar pelicula regiza, în alb și în negru,

doar umbre caline…

 

ea credea că sunt ființe

– un bărbat și o femeie

sau poate un nord și un sud,

călcând pe iubiri și morminte

în ritm de „the end”…

 

 

Neantizare

Tu, dintre toți bărbații, mă cerni în nostalgie

Și tot mai rar, iubite, noi suntem foc în doi,

Ne-a fost prea scurt răstimpul de visuri și de verde,

Privind în zare-aiurea un far inexistent!

Dar prea cu ușurință ai vrut să-mi tai în carne

Ca să-ți păstrezi fervoarea, o briză și un nor,

Când setea ta albastră te ajungea din urmă,

Cu amintiri și ruguri din fumul cel mai gros.

 

Eu te alung din suflet, nu știu de poți pricepe

Că zi de zi-n amiază voi scrie tainic vers…

Sunt numai o femeie, prin lume, clandestină,

Căderea-mi în teluric pictează un destin.

 

Tu, azi, nu știi, străine, că-n serile de toamnă

Cad ploi, e frig, e ceață, cu griji și cu potop

Și plânge-n ochi durerea, și viața e o frunză

Ce-o suflă-n mare vânturi și flori în glastre mor! Afară vine iarna și inima e vie,

Ca să-ți alint nesomnul în doruri și în gând, Atât de obosită, eu calc pe anotimpuri

În ziua cea nefastă când rozele-s abis!

 

ocrucer

îmbătrânesc, Doamne,

pe acest tărâm interurban

al feminității și al masculinității!…

și nu înțeleg te iubesc-ul cotidian,

balast între iubire, pasiune ori ură,

rostit de silicoane roșii

în limba de lemn a tastaturii cool.

 

inima mi-a rămas mult prea tânără

pentru anii mei de plumb.

știu, sunt demodată!…

port în ea o iubire nepământeană,

ascunsă în atriul cald al livezii cu cireși.

 

se înserează pe strada mea.

am o umbră imensă,

înveșmântată în tristețea pură

a ochiului de sânge care-mi udă grădina;

și o dezmierd în razele amurgului

până când devine o lună de culoare violet,

ascunsă-n mansarda cu vise.

 

și totuși am vârsta perfectă;

este cea a macilor înfloriți aiurea în toamna vieții.

clipele mi-au devenit atât de speciale și de prețioase.

înțelegi, iubitule?

îmi savurez efemerul albastru

ca și-un ultim moft dinaintea înghețului cuaternar.

 

bărbatul îmi șoptește parcă dintr-un alt spațiu:

iubito, au înflorit macii!

așa mi-am imaginat fericirea –

un câmp de maci pictați pe sânii tăi.

 

vocea eternului din spațiul interstelar strigă sfârșită:

oameni, aprindeți lumina din simfonia iubirii,

asfințită în do minor într-o inimă de mac!

 

firește, mai târziu vă va rămâne din toate

doar un ocrucer…