Iubito

Iubito, strălucești

precum Calea Lactee

în noaptea Solstițiului,

când Sânzienele își arată nurii

prin fereastra dorului…

și rătăcesc prin poiană

culegând florile timpului

în ritualul iubirii.

În ochii tăi iubito,

marea se întâlnește

cu pajiștea verde

a Paradisului visat

stând pe pragul Universului,

iar șoaptele tale sunt line

ca plutirea condorului

spre veșnicia lumii.

Iar trupul tău iubito,

pare sculptat de îngeri

din cristalul primar,

în noaptea de Sânziene,

cutremurându-mi gândul

ca adierea Zefirului

prin frunze de tei,

spre păcatul lumesc!

 

Nemuritorul

La Ipotești se-așterne înserare,

Iar un Luceafăr a ieșit din nor,

În tei plutesc miresmele de floare

Căci Eminescu e… Nemuritor!

 

Și de-i plecat acum în altă zare

Ne-a dăruit nemărginitu-i dor,

În suflete avem albastră floare,

Căci Eminescu e… Nemuritor!

 

Și ca un Zeu al lumii trecătoare,

Din ceruri ne privește visător,

Pe lacul lui sunt nuferii în floare,

Căci Eminescu e…Nemuritor!

 

La Cernăuți va arde-o lumânare

Și Bucovina plânge azi de dor,

Prin nopțile de sfântă așteptare,

Căci Eminescu e…Nemuritor!

 

Iar la hotare-ntindem horă mare

Și-i vom cânta al veșniciei cor,

La Nistru, ori la Tisa-ndepărtare,

Căci Eminescu e…Nemuritor

 

Sonet XIV

Azi ne iubim în camera albastră

Printre petale din roșu trandafir,

Când vinul curge-aievea în potir

Să pâlpâie o candelă-n fereastră.

 

Ne-o alinta o mângâiere de zefir

Și înfloresc mușcatele în glastră,

Căci fericirea-i pururea a noastră

Și-i dăm iubirii, suspinul, suvenir!

 

Îngemănând săruturile-n șoapte,

Vom colinda pe culmi de fericire

Prin universul bolților din noapte.

 

Ne scufundăm în lacul de iubire

În camera albastră, să ne poarte

Spre zorii timpului din nemurire!

 

Floarea de colț

Visul aprins

în cumpăna nopții

îmi pribegește pasul

spre stânci fără vârstă,

despicate de timp,

înnegrite de ploi,

să culeg floarea de colț

sădită în veșnicia lumii…

S-o așez apoi lângă tine,

puritatea ei

lângă puritatea ta,

lacrima ei

lângă lacrima ta

pe care o sorb cu nesaț

din colțul pleoapei

tremurânde de dor…

Când buzele flămânde

îți caută trupul

cu adierea dorinței,

aud doar suspinul

ce curmă tăcerea,

descătușând patimi

în noaptea rânduită a fi

noaptea iubirii noastre!

 

Rondelul șoaptelor

Lasă iubito șoaptele să curgă

Din universul nostru de iubire,

Ecoul blând și demonii alungă,

Iar lacrima se scaldă în privire.

 

Nebănuite patimi să se scurgă

Din Paradis spre vis și dăruire,

Lasă iubito șoaptele să curgă

Din universul nostru de iubire.

 

Și rătăcind, a șoaptelor plutire

Naște plăceri, în val să curgă,

Încet, spre a păcatului zidire…

Apoi, în focul nopților de rugă,

 

Lasă iubito șoaptele să curgă.