***

Nu ne mai vindecă nimic

Nici vântul prin care bate vântul

Nici rana deschisă

De-a lungul stâncii unde clocesc

Ouă de vulturi

Nici apa învolburată scăpată

Din cleștele spaimei

 

Doar semnul lăsat de moartea

Câinelui pe câmpul aproape sterp

Se trezește la începutul zilei

Și aleargă și mușcă

Din umbre cu disperare

 

Din când în când cădem răpuși

Unul câte unul

În golul secetei prelungite până la cer

 

 

Suferința mării

Mă tem de suferința mării

Mi-i cunoscută

O aștept întruna

Am pentru ea o credință sălbatică

Mă las sfărâmat între valuri și pietre

Mă adăpostesc sub șuvoiul apei

Apărându-mi doar neliniștea.

 

 

Ai aflat

Ai aflat cât de departe pot fi

Între aripile razelor

Între suspinele lirei

În cearcănul toamnei

În vinul huruind

Prin venele înfierbântate

 

Ai auzit că am să mor ca frunza

Că am să mă nasc asemenea ei

Dar cel mai ades am să fiu lacrima

Ce va aluneca

peste lume

Din ochii tăi

 

 

Sămânță îndulcită de soare

Sunete de raze mov

Au umplut țâțele boabelor în vie

Printre frunzele galbene sufletul rob

Se scufundă în veșnicie

 

Îmi îndoi cu teamă genunchii

Pe pământul reavăn, în rugă

Și mă închin să se vindece stupii

Din rana butoiului lună să curgă

 

Să fie și pentru dihănii

Sămânță îndulcită de soare

Buzele noastre să stingă buzele cănii

Cu lutul păgân de înserare