Cine sunt eu?

 

Cine sunt eu să cred că pot fi

tot ceea ce şi alții nici nu pot gândi,

că aş fi în stare

să desfac cerul tău în două,

apoi să-ți pătrund în minte şi în suflet fără o operație nouă,

ci doar prin cuvinte bine alese şi gândite

ori doar prin sentimente profund simțite

ori prin tot ce pot fi eu,

invitându-te în Universul meu?

Cine sunt eu?

 

 

Tumult

Am pierdut şirul zilelor ce am stat aşteptând.

Mi-am pierdut ideile din gând.

Nu mai pot. Nu mai vreau.

Nu ştiu ce să fac.

Îmi ridic ochii spre cer şi-mi vine să plâng.

 

Fără mască sau cu mască

Tot eu sunt,

Doar mai tristă puțin.

Ni se pun lacăte pe ce ne dorim,

Nu mai ştim sau nu mai avem cui să zâmbim,

Tot mai serioşi devenim.

 

Inhibi dorințe,

Ceru-i cu nori,

Totul se opreşte în loc,

Parcă nu-i viață,

Parcă nu-i cânt.

 

Te-ncăpățânezi căutând soluții noi,

La o schimbare tot sperând… sperând… sperând…

 

 

 

Atât de aproape de sublim

Un balet de emoții se dezlănțuie în trup

Și ca-ntr-un spectacol toate ideile mi se învârt.

Cu fiecare clipă ce simt că o trăiesc,

Învăț pas cu pas mai mult să iubesc.

 

O lume în față larg mi se deschide,

Iar tot ce e frumos pare că mi se oferă mie.

Raze de soare mă-mbrățişează,

Florile în păr mi se aşază,

Frunzele foşnesc ca o mângâiere uşoară,

Iubirea mă prinde de subsuoară

Și mă ridică atât de sus

Încât nimic din ceea ce e în jur nu-mi pare mai presus.

Tu mă vezi aşa cum nu ştiu că sunt nici eu

Tu crezi că pot mai mult mereu.

Tu mă îmbraci în vorbe şi toate gândurile tale

Precum floarea pistilul în minunate petale.

 

Tumbe şugubețe, zâmbete răzlețe,

Alergăm desculți prin iarbă,

Ce mai zarvă!

 

Joacă printre picături de ploaie,

Atâtea minute petrecute cu tine, multă bucurie, Ce mai viață!

 

Tu nu ai habar cum te-aş picta pe pânze goale fără rame,

Cum ți-aş putea scrie un poem cu literele toate.

Tu nici măcar nu te gândeşti

Ce personaj cred eu că eşti din cele mai frumoase poveşti.

 

Ador să te surprind.

Mi-e drag să te privesc.

Și toate le fac atât de copilăresc.

Iar dintre acestea, ce îmi plac, sunt zâmbetele noastre

Venite aievea, parcă, dintre astre.

 

 

 

Îndrăzneala

De ai putea…

Sărută-mi uşor cel mai frumos gând

Ce-mi trece prin minte

Și lasă-mă, apoi, să îl contemplu

De drag ce-mi este,

Căci vei fi ultimul ce a îndrăznit să se mai apropie atât de mult de mine,

Dărâmând zidul prezent, dar nevăzut dinaintea simțurilor mele.

Voi reține-n inimă această îndrăzneală

Ce va apărea să mă uimească sau să-mi vindece rănile,

La fel de aşteptată ca şi o bobiță de rouă,

Pe buzele-mi uscate şi însetate,

Atunci când nu sunt fericită

Ori când nu plouă.

 

 

 

Armoniile din suflet

De ce să prinzi în mână cerul, când poți a te scălda în el?

De ce să faci bulgări din nori, când ai putea pluti pe ei?

De ce să vrei a transforma, în loc doar să accepți?

Doar lasă totul liber în seama ta şi a mea.

Chipul tău, contur de înmiite dorințe, îmi agață privirea şi gândul.

Zâmbetul tău nu poate fi trecut la diverse.

Mă pierd alunecând spre sufletul tău.

Atâtea întrebări îşi fac loc în minte

Și tot caut, necontenit, a simți acel ceva mereu.

Cu doar un sărut tot Universul mi se revarsă-n față,

E mult mai presus de ce am trăi vreodată-n această viață

Și fiecare zi, minune dată nouă, prinde o altă culoare,

O alătur de un surâs şi-i dau voie să zboare.

Clipele vieții au fost, sunt şi vor fi ca un mănunchi de note ce zburdă pe un portativ.

Întotdeauna putem găsi motive de a zâmbi,

Doar să ne dorim.