Sonet înstelat

Răcoarea nopții cuibărită-n ciuturi

Dezmiardă vara și al ei cuptor,

Sub cerul devenit copleșitor

Cu stele izvorând din începuturi.

 

Nețărmul greu țesut din absoluturi

Și astrele, țâșnind scăpărător,

Strivesc prezentul și în umeri dor

Tăioase chingi cu rădăcini în luturi.

 

Îmi scutur stelele căzând pe pleoape

Și, recules, mă-nchin adânc smerit,

Simțind că Dumnezeu e-aici, aproape!

 

O, Doamne,-Ți mulțumesc de… infinit

Ca dar primit prin dragostea agape,

Căci sunt prin Fiul Tău înveșnicit.

Sonet fulguit

În curgeri albe se aștern zăpezi

Și-i albă liniștea despăturată

Pe-ntinderea câmpiei fără pată

Și-n alb adorm tăcutele livezi.

 

Un fulg s-a prins, din fulguiala toată,

De geana unui prunc și- ce să vezi? –

Și râsul lui de-argint, purtând diezi,

Părea tot alb, din inimă curată!

 

Ni-e lumea albă numai sub omături

Și, Doamne, Tu ne vrei curați mereu,

De-aceea Te rugăm din noi să mături

 

Prihana neagră ce atârnă greu,

Și-apoi, avându-Te pe Tine-alături,

Să ducem puritatea ca trofeu.

 

 

Simfonie de iarnă

Decorul alb cu falduri de tăcere

Apasă pe retină dureros,

Fiind prea greu de-atât de mult… frumos

Ce dă scânteie de extaziere.

 

Pe liniștea de vată scriu alene

Steluțele cu vechi caligrafii

Și fulgii se adună-n poezii,

Urcându-și epitetele-n troiene.

 

Dar unde-i viața? Căci câmpia tace.

Și râul tace. Și copacii tac.

Doar negrul croncănit ieșind din frac

Vibrează greu sub alba carapace.

 

E fascinant, dar e prea mare costul

Acestui alb și rece anotimp,

Căci, Doamne, Tu de dincolo de timp

Le-ai stabilit precis la toate rostul.

 

Dar când mi-ai spus că seva curge vie,

Brodându-i primăverii haine noi,

Am înțeles că viața e în toi

Și în a iernii albă simfonie.

 

Și-un cântec poartă-n drumul către mâine

Ce trece prin al iernii labirint,

Spre slava Ta, zăpezile de-argint,

Ținând la piept mult așteptata pâine.

 

 

Simfonie de primăvară

S-a răsculat lumina, revendicându-și timpul,

Și calendarul însuși a nechezat din file,

Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul

Și-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.

 

Îmbălsămata sevă îmi primenește versul

Și-l pârguiește dorul din soarele ce arde,

Când dedulcit cu muguri îngână Universul

O simfonie nouă în inimă, pe coarde.

 

S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate,

Înfiorând petale din flori cu gustul mierii,

E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate,

E anotimpul vieţii, e vremea învierii!

 

Și-n simfonia care încet, încet se naște,

Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi,

În cadenţare tristă și pașii-n prag de Paște

Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.

 

Redeșteptaţi de focul aducerii-aminte

În primăvara caldă și castă care vine,

Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte

Și spre-nvierea noastră să ne sfinţim, creștine!