Poezia a murit!

Cât de frumoasă e arta… spânzurată de copac!

Ce chip diafan poartă poezia… din coșciugul ei maiestuos!

Poetul, acest mare crainic… al visului putrezit!

Cultura, Zeița aceasta a… prostituției și a viciului!

Noi orizonturi se arată… tămâiate de iad!

O nouă lume stă să vină… oamenii îi vor fi sclavi!

Criticul filosofează despre lumină… cu lanterna pornită, sughițând în pat!

O lume a literelor ce aduce a mahala

Discuții intelectuale despre nimic… -uri

,,Lumea arde și baba se piaptănă” zice proverbul…

Pixul scriitorului nu mai are venin, iar lumea merge din rău în mai rău,

Căci dacă tu, scriitor, te mulțumești cu resturi și mai dai și din coadă

La salutul celor mari… ai zilei…

Atunci și lumea aceasta spânzurată de copac îți va cere ție obol

 

 

(Re)Amintire

Și totul pare pierdut, pierdut pare de tot

Printre hârtii mărunte ce folosesc doar de decor

Imaginea se pierde, se tot pierde treptat

În negura unei foi ce-a fost cândva ceva.

 

,,Bă, prietene, ce-i cu behăiala asta?

Așa se scria la 1800 toamna

Poţi să-ţi bagi ceva în ESCU

Auzi bă, Veronico, nu mai lăsa pete de maro pe alb degeaba!’’

 

Încerc să te-ntregesc, să fii din nou la fel,

Imagine perfectă decupată din povești,

Dar timpul mi-este neînfrânt dușman

În faţa lui sunt toate și toate-s în zadar.

 

,,Bă, Gică, vouă ăstora de scrieţi

Ar trebui să vă dea ăștia Viagra tot de trei ori pe zi,

Că poate așa faceţi și voi Poiezia Mare’’

 

Și chiar de-am să te pierd și nimic n-o mai rămâne

Un gol în suflet, pentru tine voi păstra,

Ce nici izvorul dorului nu va putea să-l umple,

Căci voi știi mereu c-ai fost cândva a mea.

,,Bre, a ta a fost doar o ceatârnă cu bile,

Scrie și tu poiezie și înghite cu litere’’

 

Manifest

Îi priveam cum trec pe stradă, tot mai goi, tot mai abătuți, tot mai singuratici, tot mai de neînțeles. Păreau grăbiți și totuși mergeau alene de parcă nu cunoșteau direcția sau sensul drumului pe care mergeau. Îi priveam atent și, totuși, nu prea atent, căci nu reușeau să-mi transmită acea individualitate pe care orice om VIU o are… ei păreau mai mult niște imagini… niște păpuși automate… niște umbre greu de reținut. Îi priveam atent cum trec pe stradă, tot mai cinici, tot mai scârboși în exprimare, tot mai ușuratici, tot mai grăbiți. Ei ziceau că scrisul lor nu are un sens anume sau vreun scop. Mă uitam și eu, le citeam versurile, scuipam a lehamite și închideam latrina, pardon, cartea.

Priveam pe stradă și… pe la colțuri… încă un poet dorea să-și vândă pentru vreo sută-două carnea operei sale la primul venit – primul servit. Păreau grăbiți, – se-nțelege – voiau să o vândă cât mai repede pe Muribunda. Stăteam cu perna pusă pe ochi, pe cap și pe urechi și nu mai voiam să văd, să aud sau să gândesc ceva legat de poezie. Literatura și răul, arta și prostituția, noul val și Muribunda.