Zasha – fragment

M-am ținut de program. Cu strictețe. N-am primit niciun telefon de la Nathaniel. Nici de la Ada. Îi ziceam Ada, cu toate că văzusem clar cum o cheamă. Mă împăcasem cu situația. Ce-ar mai fi fost de făcut? Dorit sau nedorit, întâmplător sau premeditat, era copilul meu. El nu avea nicio vină. Aveam de gând s-o rog pe doamna parapsiholog să-i pună numele Anna. După Anna Pavlova. În niciun caz Zasha. O s-o vizitez la intervale de timp. Mai toate fetițele seamănă cu tații. Îi voi înștiința și pe băieții mei. Fir-ar al naibii, cât de mult doare normalul ăsta!

Mi-a venit o idee: să merg la un second-hand, de unde să-mi cumpăr un palton ponosit, o căciulă cu urechi și celelalte haine trebuincioase, cât mai uzate. Să le îmbrac și, cu un baston în mână, să mă plimb pe străzi. Să mă așez pe o bancă în parc și să privesc semenii. Să le ghicesc gândurile și problemele după felul cum se mișcă, după gesturi. După mimica feței. Să mă bucur de fericirea lor și să suferim împreună.

Cu douăzeci de dolari am rezolvat problema. M-am uitat în oglindă. Nu păream deloc caraghios. Un om sărăcăcios, dar curat, căruia, cel mai probabil, viața i-a jucat festa în cine știe ce împrejurare, chiar una de glorie. Se întâmplă multora. Oricând poți aluneca din vârful muntelui direct în mlaștină.

Mă simțeam perfect în hainele acelea, mai ales că toamna târzie își pusese amprenta. Mi-am imaginat că paltonul ar fi aparținut unui profesor universitar în vârstă, care iubise toată viața aceeași femeie, fosta-i studentă. Păstrat în amintirea ei, așteptând frigul, să-l poată îmbrăca. Și trăind clipele din tinerețe, când, echipat în el, se plimbau mână-n mână prin parcuri, sfidând reguli și cutume. Soarta făcuse ca studenta să-și curme viața într-un teribil accident de circulație. Venerabilul, sărac lipit pământului, cheltuindu-și pensia pe buline, a dorit să doneze și el șapte dolari unei societăți de binefacere. Neavând, a hotărât să-și pună paltonul doldora de amintire la vânzare, într-un magazin second-hand. Și astfel, povestea lui de dragoste să prindă acea latură a perfecțiunii: sufletul iubitei să sălășluiască în zâmbetul de pe fața celui care primește bănuții.

M-am așezat pe o băncuță. Am agățat bastonul de una dintre scândurile spătarului. Picior peste picior, ghemuit în gulerul paltonului și cu mâinile în buzunare. Îmi atârnasem de urechi o pereche de ochelari cu ramă groasă, demodați. Lentile din sticlă pură. Ce simplă e lumea privind-o fără dioptrii! Mecanică și supusă tabieturilor. Sau obișnuințelor comune. Uneori, unor practici deformate de sistemele sociale.

Un copac are viața altfel. Dacă cel care-l plantează îi înfige un simplu par la rădăcină, modelându-i astfel creșterea pentru o perioadă de timp, până își ia mersul, la maturitate ajunge perfect. Și așa rămâne până moare. Omul, săracul, își cocoșează spinarea de poveri apărute ad-hoc. Îi bagă soarta ghearele în suflet și i-l mutilează. Acolo, pe băncuță, am simțit liniștea aceea dinainte ca Dumnezeu să fi zămislit universul. Am ațipit. Prin croiala în zig-zag a păienjenișului dintre pleoape, am între- zărit o mână aproape transparentă, care îmi mângâia fața:

  • Artemi Ivanovici, te-am căutat! Sunt nopți de când ai dispărut. Eram sigură că te găsesc în Sankt Petersburg. Am luat toate parcurile la rând. De unde ai paltonul ăsta? Ți l-a dat cineva de pomană? Nu e al tău! Te-a durut groaznic moartea lui Rhal! Știi ce-am făcut de când ai lipsit? Am cântat întruna la orga din catedrală. I-am cerut voie
  • Într-o catedrală catolică?! Unde s-a întâmplat asta?
  • Aici, în Sankt
  • De când ești aici?
  • De când ai dispărut Te căutam și cântam la orgă…
  • De ce n-ai luat și violoncelul cu tine, Smolanskaia?!
  • Pentru că avea praf pe ..

Am pus mâna repede la nas și am strănutat. M-am uitat în jur. Se înserase și, din cauză că începuseră picurii de ploaie, oamenii se transformaseră în săgeți, traversând în fugă parcul. M-am hotărât să rămân. Am rezistat până am simțit apa pe piele. Paltonul se îmbibase și-mi trăgea de umeri în jos. Am apelat la un taxi. Șoferul m-a privit sfidător și m-a refuzat, totodată închizând geamul autoturismului. Spre marea mea surprindere, și ceilalți taximetriști aflați în stația de la colțul parcului au procedat la fel. Singura variantă era s-o iau pe jos. După câțiva pași, aud un glas:

  • Hei, homeless, întoarce-te!

Mă strigase un taximetrist. Un băiat tânăr, cu tuleie pe față. M-am întors. Așteaptă, imediat pun o prelată pe bancheta din spate. Să fii atent și să nu te rezemi cu spinarea de spătar, ne-am înțeles? O să-ți pun și la picioare o bucată de cauciuc, ceva. Să văd ce am prin portbagaj. M-am supus, asigurându-l că n-o să mă mișc. I-am indicat adresa.

  • Homeless, e drum lung până acolo! Ai strâns azi ceva bănuți, să-mi plătești cursa? Lucrez la patron, să nu cumva să-mi faci vreo figură!
  • Nu vă faceți griji, domnule, câștig zilnic undeva, la o mie de dolari!
  • Mi-a fost milă de tine și acum mă iei peste picior, nu? Imediat te invit să cobori!
  • Dar cu ce v-am jignit, domnule? Am spus un adevăr!

Și-a întors capul spre mine:

  • Văd că ești ditamai matahala de bărbat, de ce nu-ți iei un job și stai la întins mâna? Hai să-ți zic un secret. Îți aduci bine cu unul dintre scriitorii mei preferați, Daniel Herschkowitz, altfel putrezeai în parc!
  • Cel care a scris „Câmpia fără păsări”?
  • Exact! Hai, surprinde-mă, oi fi citit-o și tu? m-a întrebat declanșând forțat un hohot de râs.
  • Nu, nu am citit-o. Sincer, chiar nu am citit-o. Cu vreo doi ani în urmă, o domniță mi-a întins una de cinci dolari, mi-a zâmbit compătimitor, citându-mi din memorie un fragmențel: „O femeie se naște cu virusul iubirii în sânge. Îi trebuie doar o stare ca întreaga ființă să se contamineze. Important este cine îi declanșează acest proces al celei mai sublime suferințe!” Apoi, mi-a spus că sunt rândurile domniei sale preferate din „Câmpia fără păsări”, a lui Herschkowitz.
  • Și eu să te cred că ai ținut minte pe dinafară la prima audiție? Plus titlul cărții și al autorului? Auzi, ai avut vreo meserie la tinerețe?
  • Acar! i-am răspuns automat. Manipulam dispozitivele de acționare a acelor de macaz, schimbând sensurile! Într-o zi, după ce am scurs o sticlă de whisky, am încurcat intenționat sensurile acelor. Mă părăsise femeia și voiam să ajung la pușcărie. Am tamponat două locomotive care executau manevre cu vagoane de marfă. Mi-au pus cătușele. Unul dintre polițai s-a uitat la figura mea și le-a zis colegilor: „E nebun de-a binelea!” Mi s-a făcut o expertiză psihiatrică. A avut dreptate copoiul! Am fost internat de urgență într-un ospiciu. De atunci, dacă mă duce cineva într-o gară, fac crize epileptice!
  • Doamne, Dumnezeule, ce nebun! s-a închinat taximetristul, luându-și mâna dreaptă de pe volan. Ce-ai avut, omule, în cap?
  • Nimic, ce să am? Am ajuns.
  • Cât face? l-am întrebat.
  • 37 de dolari și treizeci de cenți.

I-am oferit două bancnote de câte douăzeci de dolari și una de zece. M-a privit surprins, înmânându-mi înapoi pe cea de zece:

  • Ajung astea două!
  • Nu! i-am răspuns. Îți mai dau una de o sută și mâine dimineață, la ora opt fix, te prezinți la această adresă. Vreau să mă duci în parc!

M-am dezechipat și am atârnat rufele în uscător. Homeless! De unde și până unde? Mi-am luat pijamaua și, fără să fac un duș, m-am băgat în pat. Nu înainte de a-mi programa, pe telefonul mobil, alarma. La opt fără cinci minute trebuia să fiu în stradă și să-mi aștept amicul cu suflet bun. Se ținuse de cuvânt. Bineînțeles că-mi schimbasem hainele. Aveam chiar o ținută extravagantă. Blugi rupți, cizme de cowboy cu pinteni, o geacă din piele fină, italiană, asortată la o cămașă în carouri alb-negru și eșarfă roșie. Pe cap îmi îndesasem o pălărie la modă, neagră, cu boruri largi. Și un pachețel în mână. M-am apropiat:

  • Sunteți liber?
  • Nu, aștept un
  • Am o urgență. Trebuie să ajung într-o cafenea, la marginea orașului. Plătesc dublu!

A ezitat un pic, apoi mi s-a adresat:

  • Poftiți, domnule!

M-am așezat pe bancheta din spate și i-am spus destinația. Pe drum, taximetristul s-a băgat în vorbă:

  • Domnule, aseară am avut un client ciudat. Un cerșetor. Îl plouase și era ud fleașcă. Toți colegii mei l-au refuzat. Într-un final, mi s-a făcut milă. Dar ți-e milă de dracu! Câștigă o mie de dolari pe zi la întins mâna. L-am dus chiar în locul de unde v-am luat pe dumneavoastră. Mi-a dat o groază de bacșiș și mi-a făcut o comandă azi dimineață, la ora Pe el îl așteptam. Nu m-am răzgândit că mi-ați oferit dublu. Mi-am amintit ce mi-a povestit. Un nebun! Domnule, știa un citat pe dinafară din scriitorul meu preferat!
  • Și care este autorul dumneavoastră preferat?
  • Herschkowitz, „Câmpia fără păsări”!
  • Daaaa, l-am cunoscut. Un idiot și un psihopat! Cred că romanul respectiv este un plagiat grosolan. Se pare că Herschkowitz ăsta a plătit o sumă fabuloasă unui prozator anonim și i-a cumpărat scrierea. Bineînțeles, și tăcerea. A stilizat-o, a mai adăugat ceva și gata. S-a umplut de bani, nemernicul! Te uiți în gura ăstora, care se cred zei? Niște nemernici și manipulatori!
  • Domnule, vorbiți serios?
  • Foarte Mă deconspir: e verișorul meu! L-am ajutat totdeauna cu sume importante de bani. După ce a ajuns mare, nu m-a mai băgat în seamă!

Când să cobor, tânărul cu mirarea impregnată pe fața ovală, plină de tuleie, mi-a înmânat bonul fiscal: 57 de dolari. L-am privit desconsiderător, am desfăcut pachetul de hârtie și i-am oferit cadou cartea mea, „Câmpia fără păsări”, cu autograf („Unui taximetrist samaritean…”):

  • Aseară ți-am lăsat o sută de dolari. Oprește restul!

M-am îndreptat către cafenea, fără să mai stau la taclale cu japița ipocrită. Voiam să savurez o cafea cu multă spumă și gheață. Și o băutură cu multe grade. Vodcă. Să trândăvesc pe un scaun, la o masă și să înjur, în gând, toate greșelile și neîmplinirile vieții. Să le iau la rând și fiecăreia dintre ele să îi atribui un „lexic” aparte, în funcție de gravitatea și de gradul de compromis. Mi- au trebuit ore. Sunt convins că n-am omis nimic. Ar fi trebuit, pentru echilibrul universal (!), să mă și felicit pentru succesele obținute. Am meditat profund. Nu mi s-a părut niciunul care merită. Mi-am propus să las totul baltă și să mă întorc la castel. Maximă concentrare și să-i aplic Timpului, pe paginile romanului meu, cotul acela de argint în bot. Să-i înfig ghearele în gât și să-l sugrum: „Băi, nemernicule! Băi, nesătulule! Băi, ingratule!”