Apărut în 1907, la București, Librăria Leon Alcalay, cu titlul „Din psihologia poporului român”, și reeditat în 2014, la București, Editura Garamond, cu titlul „Psihologia poporului român”, acest studiu despre „sufletul românesc” își propune să desprindă „liniile cele mai generale… esențiale și caracteristice ale mentalității” românești (p. 6). „Un al doilea țel însemnat al cercetărilor noastre va fi să căutăm a explica cauzal însușirile și lipsurile sufletului românesc” (p. 9). „Sufletul și caracterul unui popor sunt… rezultatul a trei serii de cauze… mai întâi, elementele etnice primordiale, aluatul de rase din care el s-a constituit; în al doilea rând, împrejurările istorice și sociale, în care aceste elemente etnice… a trebuit să crească și să se dezvolte; și în al treilea rând… condițiile și împrejurările actuale, care împrumută sufletului etnic culoarea actualității”… „Sperăm, astfel, să determinăm originea, filiațiunea și evoluția spiritului românesc” (pp. 9-10).

Autorul și-a propus ca în „Prima parte… să înfățișeze… trăsăturile cele mai generale ale caracterului și mentalității românești… izvoarele lor inițiale și împrejurările istorice care le-au alterat și le-au determinat” (p. 11). „În a doua parte… examinăm… viața intelectuală emoțională a poporului nostru românesc”, iar în „cea de a treia parte… fixarea condițiilor sociale, economice și politice, în care se desfășoară azi, în care tinde să se consolideze viața noastră etnică” (p. 13). Totodată, autorul precizează că: „Oricât ai voi să fi obiectiv în această materie, nu poți înlătura cu totul pericolul subiectivismului tău” (p. 17).

În același timp, facem precizarea că nu trebuie să uităm niciodată, când îl urmăm pe autor în demersul său, că cercetările sale se întemeiază pe rezultatele cunoașterii de până la începutul secolului al XX-lea și nici tinerețea sa, 32 de ani, știut fiind faptul că s-a născut în 1875 și a decedat în 1945. Autorul mai face o apreciere referitoare la frământările istorice ale începutului de veac XX și anume: „Năzuința tuturor popoarelor de astăzi este de a ajunge, pe toate căile, la cea mai desăvârșită cunoștință de ele și de forțele lor morale și materiale” (p. 21). „Neamul românesc, înconjurat de vecini puternici și cotropitori, va trebui să iasă din nepăsarea și ignoranța tradițională despre el și despre ceilalți” (p. 22). Analizând condițiile generale ale psihologiei popoarelor, autorul subliniază că:

„Fiecare din membrii unei națiuni poartă în el însușirile principale ale poporului din care face parte” (p. 28).

Oprindu-se asupra influenței factorilor rasă, climă și configurația geografică asupra psihologiei etnice, autorul constată că rasa are „puțină însemnătate în explicarea caracterului și mentalității românești” (p. 36), iar înrâurirea climei „este greu de hotărât” (p. 42). În ceea ce privește „situația geografică a solului locuit de un popor contribuie… la modelarea sufletului său într-un fel sau altul” (p. 44). Concluzia cercetătorului, referitor la acestea este: „Condițiile de rasă, de climă, de configurație a solului nu pot provoca nimic prin ele însele… Tot ce pot face ele este să dea o culoare locală… împrumută sufletului etnic numai suprafața… Sub fațada aceasta lucrează factorii atotputernici: istoria și condițiile sociale și economice” (pp. 47-48). „Poporul românesc are o inteligență și o închipuire vioaie, isteață, dar un caracter moale, slab și schimbător… se compune dintr-un amestec nedefinit, haotic, de rase multiple și felurite” (p. 98). „Primul nostru fond etnic este, negrești, tracic… format din cunoscuții geto-daci, care au trebuit să absoarbă, la venirea lor… sciții și agatârșii. Deci primul material psiho-etnic al neamului românesc este scito-tracic” (pp. 98-99). „Peste acest prim fond etnic se altoi… civilizația latină” (p. 99). „De aceea, după părerea foarte competentă a domnului Onciul, primul temei etnic al neamului românesc este latin și traco-ilir” (p. 100). „În cea dintâi jumătate a veacului al șaselea, veniră în aceste locuri triburile slave, împinse aici de mersul cotropitor și și năvalnic al hunilor și avarilor” (ibidem). „Slavii s-au topit în elementul romanizat de aici” (p. 102). În acord cu istoricii Iorga și Xenopol, Dumitru Drăghicescu susține că: „Suntem dar îndreptățiți să adăugăm, pe lângă elementele latine-traco-ilirice, un al treilea factor etnic de temelie… factorul slavon” (ibidem). Pe la jumătatea secolului al șaptelea, bulgarii… apar pe scena istoriei… Înrâurirea bulgarilor, asupra neamului „fu însă mare, căci timp de cinci veacuri, din secolul VIII până în secolul XII, românii și bulgarii… alcătuiră, în două rânduri… imperiul bulgaro-român… de la Carpați până dincolo de munții Balcani” (p. 103).

Autorul menționează, de asemenea: „O altă înrâurire, de astă dată curat mongolică, asupra neamului românesc a fost cea a ungurilor. Ei se așezară în Panonia pe la sfârșitul veacului IX… și până la începutul veacului XI întinseră cuceririle lor spre Banat, Transilvania… De atunci până azi, românii au rămas sub înrâurirea și stăpânirea poporului maghiar” (pp. 103-104). „Între anii 800 și 1200, deci vreme de patru veacuri, elementul bulgar, la sudul de Dunării, și cel unguresc, la nord-vestul Carpaților, întinseră stăpânirea lor devenită pașnică și acoperiră stratul traco-iliric și latino-slav, ce trăia… în vechea Dacie și Moesie” (p. 104). „Către sfârșitul veacului XIV, turcii ajung la Dunăre… Jugul turcilor apăsă neamul românesc de pe la 1390 și până pe la 1880. Aproape cinci veacuri… Înrâurirea turcească este totuși mult mai mică decât cea slavă” (p. 105).

Cu năvălirea turco-tătară năvălirile barbare încetează, însă spre a lăsa loc unor năvăliri și înrâuriri semi-civilizate… ale grecilor moderni și ale rușilor. „Pe lângă negoț, religia fu haina sub care se strecurară în țările noastre epigonii Bizanțului corupt și degenerat… Legăturile politice, care ne puneau sub ordinele sultanilor turcești din Țarigrad, deveniră mijlocul de canalizare spre țările române al drojdiei etnice din ulița Fanarului” (p.106). „Cotropirea pașnică și perfidă a grecilor… înrâurirea grecească asupra neamului româ- nesc fu socială, culturală și economică” (p. 107).

În același timp, „legăturile cu rușii, invaziile lor războinice în țările române, cum și vecinătatea lor… acest element slav găsea în țesătura sufletului nostru o foarte mare parte de material psihic la fel ca cel rusesc” (p. 107). „În sfârșit, în timpurile cele mai din urmă, și mai ales sferturile de mijloc ale secolului XIX se însemnează printr-o puternică, profundă și largă înrâurire franceză… prin ducerea și șederea prelungită în Franța a tinerimii române… fenomen aproape unic în felul său în istorie” (ibidem). „Ultimul deceniu al secolului XIX și acești primi ani ai veacului în care trăim se însemnează prin o înrâurire germană” (p. 108).

„În rezumat deci, o sumedenie de popoare străine, aparținând celor mai diferite rase etnice și istorice, veniră să contribuie, cu mult puținul lor trupesc și sufletesc, la plăsmuirea sufletului românesc… sciții, geții, dacii, romanii, grecii, galii, ilirii, goții, hunii, avarii, slavii, gepizii, marcomanii, pecinegii, ungurii, cumanii, turcii, tătarii, grecii moderni, rușii și francezii. Dintr-acestea… unele popoare… au lăsat urme foarte puține și foarte șterse… Altele au lăsat însă urme stăruitoare și de temelie, deși în măsuri diferite, în alcătuirea mentalității noastre: dacii, romanii, ilirii, slavii, kumanii, ungurii, turcii, grecii moderni și francezii… De aceea, pentru a lămuri care este fondul sufletesc al românilor, trebuie să căutăm mai întâi a stabili pe scurt care a fost caracterul și mentalitatea acestor popoare, și în ce măsură fiecare din ele a contribuit la formarea sufletului românesc” (p. 109).

În acord cu Hașdeu, care susține că «pulsul neamului omenesc este cuvântul», autorul consideră „Compoziția graiului unui popor oglinda mentalității și caracterului său… cuvintele… sunt suportul sufletului popoarelor” (p. 110). „Este de netăgăduit că elementul geto-dacic… este dintre cele mai precumpănitoare… Din nefericire însă, aici graiul românesc ne înfățișează o foarte regretabilă lipsă… Fonetica și cuvintele dace lipsesc din limba noastră, sau sunt așa de sărace, încât ele nu oglindesc deloc cuprinsul nostru sufletesc de origine dacă… Dacii… au fost romanizați… au pierdut și uitat limba lor, spre a învăța pe aceea a coloniștilor romani”, susține Densușianu, dar și-au păstrat „firea, temperamentul și însușirile lor sufletești” (p. 112).„Ilirii vechi… au contribuit cu mult material omenesc la formarea noastră” (idem).

La fel, domnul Densușianu susține că „elementul iliric a înrâurit limba română mai adânc chiar decât cel slavon” (idem). „Covârșitor în viața sufletească a dacilor era ideea nemuririi… încât mare parte din viața lor morală și sufletească, moravurile, întorsătura spiritului lor, caracterul lor au decurs, în bună parte, din această concepție” (p. 115). „În scurte cuvinte, geto-dacii, bazați pe credința „nemuririi sufletului” era un popor „viteaz și crud fără seamăn, cumpătat, disprețuitor de moarte, cu o voință puternică și o minte ageră, deschisă și vioaie; ei înrâureau pe lângă aceste însușiri o viclenie, o fățărnicie, o duplicitate renumite în toată lumea veche” (p. 119). „Dacă însușirile dacilor au trecut în caracterul nostru… ale romanilor… trebuie să fi trecut mai ales în inteligența poporului nostru” (ibidem). „Cum limba este suportul (vehiculul) spiritului, mentalitatea noastră va păstra, mai ales, urmele inteligenței romane” (p. 120). „Ușurința cu care romanii descopereau partea generală cuprinsă în lucrurile particulare a dat spiritului lor o temeinică tendință, curat generalizatoare și enciclopedică” (p. 121).

În același timp însă „romanii au fost un popor hrăpitor, egoist, aspru, perfid și viclean” (p. 123), „fire violentă, cu o voință tenace, prevăzătoare, impulsivă și stăpână pe sine… Spiritul lor era un spirit de ordine, de disciplină, de regularitate statornică, care distingea cu ușurință… generalul statornic din particularul trecător” (p. 125). „Sentimentul religios superficial, redus la împlinirea formalităților exterioare… Îngăduitori către toate religiile, nu cunoșteau fanatismul și erau foarte înclinați către superstiții” (ibidem). „Acest portret moral al romanilor, suprapus peste acela al geto-dacilor, începe deja să lase să se întrevadă câteva note și trăsături mai luminoase… din portretul moral al neamului românesc” (ibidem).

Înrâurirea grecească s-a manifestat… în două epoci diferite. Întâi, prin coloniștii (din timpul stăpânirii) romane, care „n-a lăsat urme adânci”, dar a lăsat „multe inscripții pe solul Daciei, scrise în grecește”. Cea de-a doua înrâurire grecească a fost de origine bizantină… se reduce mai mult la o influență curat lexică… sub forma limbii și mentalității grecilor moderni (pp. 125-126).

Dumitru Drăghicescu este de acord cu istoricul Nicolae Iorga că venirea slavilor și contopirea lor cu populațiile latinizate din Peninsula Balcanică a putut determina formarea neamului românesc, și cu Densușianu care susține că „vocabularul român a fost îmbogățit cu numeroase elemente slave” (p. 126). Slavii aveau moravuri blânde, pașnice, idilice, erau iubitori de dans, de cântece, de libertate. Entuziasmul lor, după cum ia naștere, dintr-un nimic, tot așa un nimic îl doboară. Se ostenesc repede… din cauza plictiselii (pp. 129-130).

Autorul analizează nașterea sufletului românesc atât prin prisma venirii în contact cu alte populații și civilizații, cât și strâns legată de viața economică a băștinașilor și a celor care au fost pe aceste meleaguri. „Dacii, primul element etnic de bază, din care se făuri poporul român, era un popor de păstori care cunoștea și agricultura, însă foarte războinic… Romanii, popor de plugari și soldați, întăriră… apucăturile războinice ale populației băștinașe din Dacia… La rândul lor, slavii, popor de păstori care cunoșteau și agricultura, dar relativ mai puțin războinic decât dacii și romanii, avură… să îmblânzească puțin viața războinică. Deci, sub acest raport, românii vor fi trebuit să iasă, din epoca primei lor formări, un popor de păstori și agricultori stăpâniți de apucături războinice” (p. 133). „În privința voinței, tracii, geto-dacii… ni se înfățișează ca un popor de o energie, de o tenacitate și de o cutezanță rară. Cruzi, nepăsători de moarte, iubind libertatea mai presus de orice” (ibidem). „Slavii… popor cu voință anemică… nedisciplinați, dezordonați… duceau iubirea de libertate până la desfrâu și anarhie… Astfel, voința românilor, în această primă fază, trebuie să fi ieșit puțin alterată” (p. 134). Inteligența geto-dacilor, vioaie, ingenioasă… s-a completat și îmbogățit cu cea romană, cu spiritul lor generalizator și abstract, cu spiritul juridic (p. 135). Caracterului cumpătat al populațiilor tracice, „însă viclean, perfid și înșelător”, i s-a adăugat „duplicitatea dacilor”, „viclenia”… „dibăcia lor de a înșela”. La acestea, se va adăuga „moralitatea îndoioasă” a slavilor, „lipsa lor de cinste, și spiritul lor de înșelătorie în afaceri”. „Pe lângă toate acestea, românii trebuie să mai datorească slavilor un chip de a fi entuziast, exuberant… de suprafață și intermitent” (p. 136).

Din punct de vedere religios credința tracilor în nemurirea sufletului a stat la baza trăsăturii de căpetenie a întregului suflet al geto-dacilor, la care s-a adăugat „credința identică a slavilor, în nemurirea sufletului”. Slavii au adus, „deosebit, față de traci, cultul, ritualul religios”, altoit pe fondul roman, „în general foarte superficial, practic, oportunist… lipsit de un fond lăuntric adânc” (pp. 136-137). În urma analizei acestor date și concepții ale unor istorici și lingviști de seamă ai neamului nostru și nu numai, autorul a schițat „fizionomia sufletească a românilor de prin veacul al X-lea” (p. 138). „Acest portret nu este luat după realitate, ci închipuit, îmbinat aritmeticește din datele psihologice ce ne-a procurat psihologia nemeniilor noastre etnice” (p. 139). „Populația traco-romană-slavă, odată contopită, a trebuit să treacă cele 7 sau 9 veacuri de gestație, epocă care se întinde între anul 107 până către anul 1000” (idem).

Astfel, spune domnia sa: „Popor de păstori și ceva mai puțin de plugari, românii erau cruzi și violenți. Având o voință de fier, încăpățânată, impulsivă, adesea stăpână pe sine, adesea neînfrânată, nestatornică, schimbătoare, ei au trebuit să fie îndrăzneți peste măsură, nepăsători de moarte și însuflețiți de spiritul de libertate și de neatârnare… Disciplinați și organizați sau lipsiți de disciplină, arhaici, după împrejurări… Inteligența românilor, în această epocă, ar fi trebuit să fie foarte bogată, în tot cazul era vioaie, îndrăzneață, scăpărătoare, avea simțul generalității și al organizării, și aplecarea spre observație din care rezultă umorul, satira batjocoritoare. Ca imaginație, trebuie să fi avut românii una foarte activă, vie, exuberantă, poetică, feerică… Această imaginație trebuie să fi fost totuși umbrită și temperată de un spirit practic… Sub raportul caracterului, românii de atunci nu puteau fi decât cruzi, violenți, adesea însă binevoitori și plini de simpatie” (p. 138).

Concluzia lui Dumitru Drăghicescu este că în „condițiile unei vieți culturale, intelectuale date, o mentalitate, un spirit daco-roman a trebuit, fără îndoială, să ia naștere în Dacia” (p. 143). Din păcate, „de la 270 până la 453, în mai puțin de două veacuri, sarmații și roxolanii, goții, hunii și gepizii, cinci neamuri barbare, unele mai sălbatice și mai crude decât altele, prădară, pustiiră, dărâmară, arseră societatea cea înfloritoare a Daciei traiane” (p. 147). Pe la începutul veacului al V-lea au năvălit avarii. „Toate aceste popoare… au contribuit la ruinarea vieții civilizate a daco-romanilor” (p. 148). Peste aceste năvăliri, a urmat una „mai pașnică, mai puțin crudă-năvălirea slavilor” (ibidem). Au venit, apoi, „bulgarii, popor de același neam cu hunii”, încheind prima perioadă de năvăliri, de la 270 până la 560. În mai puțin de trei veacuri, opt popoare nomade au revărsat nenumăratele lor hoarde peste corpul Daciei romane. Din poporul civilizat daco-roman, nevoit, de multe ori, să se retragă în munți, năvălitorii îi „făcură un popor de fugari și de păstori” (p. 152). „Sufletul daco-roman, prins în vâltoarea năvălirilor barbare, fu golit de aproape tot cuprinsul său bogat și sclipitor” (p. 158).

„În această epocă se contopiră și se cimentară materialele sufletești daco-romano-slave”, epocă ce se va sfârși cu „năvălirea ungurilor și tătarilor” (p. 161). „Înainte de așezarea compactă a slavilor în Bulgaria și Moesia, populația romanizată forma o masă continuă pe ambele maluri ale Dunării, timp în care se făuri limba română primitivă. După acest eveniment populația romanică se desfăcu tot mai mult în două părți, care apucară, una spre miazăzi către Balcani, alta spre nord către Carpați, care întări desigur elementul român ce se găsea aici” (p. 164). „Între 700 și 1250… înrâurirea slavo-bulgară s-a întins peste toate țările române… timp de mai bine de 5 veacuri” (p. 173).

Prin întemeierea Munteniei și a Moldovei, „neamul românesc se alese în sfârșit din toată confuzia evului mediu, și se ridică pe câmpia dintre Carpați și Dunăre… romanizând toate neamurile în mijlocul cărora au trăit” (p. 182). „Spiritul român se făuri paralel cu societatea și statul român” (p. 183). „Oricare ar fi fost influențele străine, îndeosebi cea slavă… temelia mentalității românești a rămas totdeauna latină” (p. 191). „Îndată ce viața de stat se întemeie, între Carpați și Dunăre… inteligența română ieși din amorțeală… mai întâi împrejurul bisericii, care fu cel dintâi mijloc de a ațâța licăririle minții românești” (p. 197). „Sufletul daco-roman”, susține Dumitru Drăghicescu, este „punctul de plecare al psihologiei românilor”. „Credința în viața viitoare” a fost „motivul pentru care se făcea război turcilor” (pp. 200-201). „În epoca întemeierii principatelor românești… mintea și caracterul românesc se reculeseră, se treziră și se înviorară… Caracterul lor viteaz, neatârnat, individualist, crud, amăgitor și fățarnic cu vrășmașii rămase același în acest răstimp sau chiar se mai împuternici” (pp. 202-203).

Ulterior, cu toată vitejia domnitorilor români: Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Ion Vodă cel Cumplit, s-a ajuns la „pierderea neatârnării” și „căderea țărilor române sub turci”, cu toate strălucirea domniilor lui Matei Basarab și Brâncoveanu. În tot timpul veacurilor XVII, XVIII și până în veacul XIX, în timpul schimbărilor prea dese de domnii, al intrigilor și trădărilor boierilor și evoluției crescândă a tributului „neamul românesc se izâni” (p. 222). „După ce turcii degradară aproape cu totul energia morală și economică a țărilor române, grecii veniră să desăvârșească opera lor de înjosire și de distrugere” (p.238). Căderea Constantinopolului (1453) a accentuat „înrâurirea grecească în biserică”, iar prin domniile fanariote „energia românească se ofili… mai bine de un veac și jumătate” (p. 249). Totuși, „cu ajutorul influenței grecești scăpară strămoșii noștri de carapacea grosolană a limbii slavone” (p. 252). Revenind la poziția geografică a poporului român, autorul constată că „Orientul a înrâurit asupra noastră, indirect prin slavi și Biserică și de-a dreptul prin turci și greci” (p. 255). Acest fel de viață a lăsat în sufletul românesc „nepăsarea leneșă, moleșirea și trândăvirea spiritului, pasivitatea și resemnarea, fatalismul și neîncrederea în propriile-i puteri” (p. 264). Din fericire, „această înrâurire turcească, cu pecete fanariotă… n-avu nici o trăinicie… Poporul român se scutură repede”, ajutat de „un ușor vânt occidental, adus de înrâurirea rusească, începând cu veacul al XIX-lea” (p. 271).

Din punct de vedere religios, autorul constată „lipsa de pătrundere mistică a fondului religiei creștine… Metafizica creștinismului n-a fost nicicând înțeleasă, pătrunsă, și simțită de români… Cea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor și formulelor” (p. 273). „Atât trebuie să știe strănepoții daco-romanilor, că noul Zamolxis fusese răstignit pe cruce, că în loc să se îngroape singur îl îngropară Fariseii din Ierusalim și că a revenit între cei vii, nu după trei ani, ci în cea de-a treia zi… Esențialul religiei lui Cristos se găsea deja în religia dacilor… credința în viața viitoare” (p. 279).

În ceea ce privește înrâurirea factorilor de climă, autorul susține că „atât lunile prea calde de vară cât și lunile prea reci de iarnă au fost și sunt o condiție prea puțin priicioasă dezvoltării energiei și voinței românilor” (p. 297). Referitor la așezarea noastră geografică, Dumitru Drăghicescu constată factorul covârșitor al Dunării, „care ne smulge din brațele Orientului trândav și adormit și ne leagă, ne alipește de Occidentul vioi și sârguitor” (p. 300). „Carpatul este tatăl ocrotitor, după cum Dunărea este mama noastră ocrotitoare” (p. 301).

Caracterul unui popor, mai susține domnia sa, se reflectă și în felul cum își desfășoară activitatea, iar aceasta este determinată de instituții. Reformele și schimbările prea dese în instituțiile noastre culturale n-au avut urmări pozitive asupra psihicului poporului român. Revenind la „condițiile și împrejurările actuale” (începutul secolului XX, 1907- n.n), autorul conchide că sufletul nostru nu este altceva decât „răsfrângerea în noi a evenimentelor istorice și sociale cele mai însemnate” (p. 338).

„Din punctul de vedere al întregului neam… națiunea română, propriu-zisă, nu este încă pe deplin făurită. Rolul formativ al istoriei noastre nu este dus până la capăt… Suntem neisprăviți geograficește și istoricește, suntem nevârstnici din punct de vedere social” (ibidem). „De-a lungul întregii istorii, românii și-au ascuns ființa lor; zilele lor ei și le-au smuls prin înșelăciune și viclenie de sub spada năvălitorilor și asupritorilor. Au trebuit să înșele, să ascundă, să mintă și să trădeze pentru ca să scape cu zile” (p. 388). „De unde vine inferioritatea caracterului românilor, de acolo vine și superioritatea inteligenței lor” (p. 394). Din fericire pentru noi și pentru autor, la numai un deceniu de la publicarea studiului, statul român s-a întregit, prin Mare Unire de la 1 Decembrie 1918. Este bine cunoscută implicarea diplomatului Dumitru Drăghicescu în realizarea și, mai ales, în recunoașterea acestei întregiri românești. Sperăm că împlinirile națiunii române au „curățat sufletul românesc de starea de izână… așternută peste temeiul nobil al sufletului nostru etnic” (p. 428).

Octombrie 2023, Mihai Călugărițoiu