Motto: „funcția criticului este să critice, adică să se angajeze pro sau contra și să se situeze situând...” (Jean-Paul-Sartre, Situații I)

Toți cititorii au spirit critic. Cititorii profesioniști știu să spună, să scrie mai mult decât mi-a plăcut, nu am putut s-o las din mână, ți-o recomand, citește-o, e originală etc. Nu sunt critic literar, dar niște rânduri despre critica literară, ca cititor, am publicat, cu ani în urmă. Le voi relua cu unele modificări, gândind că sunt actuale încă. De ce? Dispariția unor critici literari de prestigiu, în vremea din urmă, a provocat o dispută în privința vitalității genului. Se aude prin poporul literar că venind ultima la masa literaturii, critica literară moare prima. Nu e singurul prohod izvorât din țipetele apocaliptice ale paznicilor literaturii. Unii crainici strigă, în piața literară, în delir, câte o spaimă teribilă: moare romanul, moare poezia, ba chiar literatura cu totul. În ciuda acestor orații funebre, până azi, nu s-a stins niciuna.

Ce înseamnă a critica, dacă nu a te pronunța asupra valorii operelor? A critica înseamnă a recunoaște în operă prezența (sau absența) unei valori. Este critica literară un ansamblu de întrebări? Este critica literară un act secund, un reflex secund al literaturii? Știm cu toții că opera literară este expresia unei realități care există înaintea istoriei și criticii literare. Oare literatura și critica ei sunt surori? „Între scriitor și critic nu există decât un prag. Și nu unul neapărat de netrecut». (Jean Rousset) Opera are o existență condiționată de receptarea cititorului, deși ea există estetic, dar fără cititor, ea se pierde în neant. Prin textul scris, un om (scriitorul) vorbește despre om oamenilor. Intermediarul dintre autor și cititor este criticul literar. Raportul dintre scriitor și opera sa, dintre critic și scriitor, dintre cititor, scriitor și critic este ceea ce ne relevă adevăratul critic literar, și asta, în măsura în care Eul (critic) este și Celălalt (scriitorul), deoarece „critica nu este un titirez care se învârtește în jurul lui însuși. „(Serge Doubrovsky). Criticul adevărat se travestește din cititor în autor, intră în pielea celuilalt, se identifică cu el, numai așa va reuși să decodeze textul. Așa va răspunde la întrebările: ce înseamnă a scrie, a citi, a critica? „În aceste răspunsuri, logosul este precumpănitor și stilistica, (…), poate fi o punte între lingvistică și istorie (versus critica) literară” (Leo Spitzer). Se naște un discurs, și, după Émile Benveniste, el proiectează asupra lumii o grilă temporală. Prin această grilă, criticul își propune să explice și să evalueze operele autorilor de ieri și de azi, deoarece critica este, totodată, arta de a degusta, dar și arta de a judeca. Este un comentariu, se naște astfel o hermeneutică, fiindcă cei doi pilaștri pe care se sprijină critica sunt explicarea valorii și explicarea comunicării: „Toate cuvintele sunt semne ale spiritului” (Walt Whitman). Discernământ, critică: aceste cuvinte fac parte din aceeași familie semantică. Și dacă în maniera criticilor filosofi, ne întoarcem la etimon, aflăm latinescul „cernere„ și grecescul „krinein”, care însemnau, în primul rând, „a separa”, „a distinge”. Alegerea grâului de neghină, acesta trebuie să fie, redusă la esențial, lucrarea critică.

Rostul criticului ar trebui să rămână acela de a vorbi (scrie) despre literatură ca literatură, de la Saint-Beuve, trecând pe la (prin) Thibaudet, Școala de la Geneva (Albert Béguin, Marcel Raymond, Jean Rousset, Starobinski), cei care se declară elevii acesteia: Georges Poulet, Jean Pierre Richards, apoi Roland Barthes, Serge Doubrovsky, Paul Ricoeur, Gerard Genette, Gustav René Hocke, Denis de Rougemont, Maurice Nadeau…

Criticul trebuie să fie „stăpânul cuvintelor” în analiza critică pe care o întreprinde și să afle toate cheile pentru interpretarea justă a operei literare. Criticul intuiește și construiește formulări ce surprind esențialul; face suficiente cercetări înainte de a porni la scris, pentru a înțelege, dar, în același timp, rămâne deschis în fața unor surprize și e în stare să se minuneze în fața a ceva nou și neașteptat. A înțelege înseamnă că niciodată n-ai înțeles destul. Cu fiecare mare critic se instaurează un canon literar. Titu Maiorescu profesează o critică estetică, Nicolae Iorga descoperă secretele biografice și familiile de spirite, Gherea și Ibrăileanu, condiționarea, Lovinescu, evoluția istorică a genurilor, G. Călinescu, la acestea, adaugă cartografia literară și jocul generațiilor, N. Manolescu scrie critică literară „la două mâini.” Criticul, în cele din urmă, este un scriitor ca oricare altul și are dreptul la posteritate.

Acesta este și un răspuns la „moartea criticii.”

Mihai Mustățea