Piesa intitulată Manole şi Ana a fost scrisă în 1935, fiind o piesă în care formula teatruluide idei e proiectată în dimensiunea spiritului inova- tor, în care convenţiile, stereotipiile, modelele dispar. Piesă în 3 acte, Manole şi Ana a atras atenţia criticii prin formula nouă, specifică teatrului de lectură, o formulă bine venită în cadrul dramaturgiei perioadei anilor ’30-’40. Primele două acte au fost publicate în revista „Familia“ în 1935, fiind rescrisă ulterior în 1940, în umbra ideii expresioniste a piesei Meşterul Manole, a lui Lucian Blaga. Coca Farago a scris tea- tru sub amprenta ideologiei noii generaţii, care doreaînlăturarea convenţiilor, stereotipiilor sau a rutinei, promovând teatrul de idei, în cadrul căruia doctrina „trăiristă“ reflecta stări existenţiale care vorbeau de neliniștea metafizică.

Manole şi Ana este o piesă de teatru care persiflează regulile, rigorile sau limitele, împingând mesajul către substratul experimental al existenţei trăită în toate ampli- tudinea ei, fără niciun fel de convenţie. Teatrul Cocăi Farago a stat sub influenţa tinerei generaţii, care dorea promovarea unei literaturi noi, gata să revoluţioneze conceptele literare și să restabilească destinul literar românesc. Doctrina „trăiristă“,„experimentală“, specifică generaţiei criterioniste e oglindită în teatrul Cocăi Farago, personajele sale trăind în neliniște, disperare sau într-o continuă aventură interioară. Toate aceste aspecte ale ideologiei criterioniste fac din teatrul scriitoarei, suma unei opere de „cunoaștere“, de depășire a existenţei mediocre, cotidiene.

Coca Farago a scris teatru stimulată de ideile lui G. M. Zamfirescu, mentor al tinerilor scriitori-actori, care dorea la începutul anilor ’30, înlăturarea pastișei și a rutinei în dramaturgie. G.M. Zamfirescu și-a manifestat preferinţa pentru teatrul de idei, piesele Cocăi Farago fiind astfel, receptate admirativ de acesta, încurajând-o să scrie în spiritul teatrului de lectură. Manole şi Ana reiterează în registru subtextual, mitul meșterului Manole, reinterpretat într-o formulă parabolică sau metaforică, pusă în contextul ideologiei noii generaţii. În piesa Cocăi Farago, condiţia artistului, a creatorului e parafrazată, e reinterpretată, artistul devenind alter-ego-ul omului ce dorea să iasă din canoanele existenţei banale, monotone.

Condiţia artistului e surprinsă în contextul vieţii, demitizarea schimbând co- ordonatele viziunii asupra creaţiei, a artei în general. Demitizarea creatorului nu favorizează nicidecum o interpretare ironică sau sarcastică asupra actului de creaţie,ei mai degrabă sprijină filozofia gândirii trăiriste, care pledează pentru o nouă înfăţi- șare a existenţei, a vieţii, a artei. Astfel, personajele piesei jonglează cu dimensiunile metaforice ale existenţei, trăind sub nevoia permanentă de căutare a propriului eu, de redescoperire a interiorului sufletesc. Mitul creatorului e readus de Coca Farago în contextul modernităţii, traversând generalul simbolic și coborând în simbolistica individuală. Parafrază a condiţiei omului creator, piesa a atras atenţia prin subtilităţi- le stilistice, mărci ale unei sensibilităţi artistice în stilul tinerei generaţii. Personajele sunt construite în manieră nouă, lungile conversaţii cu ele însele traducând misteri- osul joc al creaţiei și al creatorului. Conflictul din piesa Manole şi Ana îl constituie tocmai această problematică a actului artistic, Coca Farago anunţându-l sau expu- nându-l într-o ţinută metaforizată, reflexivă, intertextuală.

Dacă mitul meșterului Manole vorbește despre ideea de creaţie prin sacrificiu imparabil, creaţia devine în textul piesei de faţă, o formă prin care artistului i se oferă șansa de a-și salva propriul suflet. Experienţa lui Manole e exclusiv spirituală, actul creator fiindu-i impus de o forţă exterioară, neînduplecată, având reflexul în pro- pria-i fiinţă: vocaţia. În piesa de teatru a Cocăi Farago, actul de creaţie nu este impus, artistul alegându-și benevol această formă de supravieţuire spirituală, ce are rolul să-i ușureze drama conștiinţei. Manole cel mitic se desfiinţează pe sine ca om, ridicând mănăstirea printr-un complicat proces de iluminare spirituală. Miticul Manole intu- iește vocaţia, și-o recunoaște, ajungând la conștiinţa de sine, pe când în piesa Cocăi Farago, creatorul nu-și intuiește vocaţia, doar o bănuie, neajungând la recunoașterea conștiinţei de sine. Creatorul se suprapune omului, nu are conștiinţa condiţiei miti- ce, unice, precum cea a meșterului Manole din creaţia populară.

În piesa de teatru menţionată, actul artistic apare ca o producţie a manifestării Eu-lui în raport cu alţii, pe când în balada folclorică procesul de creaţie este efectul autoanalizei, în urma căruia individul dorește să se depășească pe sine. Mitul meș- terului Manole subliniază sacralitatea creaţiei, dar în piesa de teatru a Cocăi Farago, aceasta se metamorfozează în necesitatea supravieţuirii spirituale prin intermediul creaţiei. Mitul este reinterpretat, readaptat, sensurile nou date, fiind parafraza con- diţiei artistului într-o lume modernă, nouă, cu idei revoluţionare. Nina, simbolul creatorului păstrează însă, neliniștea metafizică a lui Manole, refăcând traseul sinuos al căutărilor pătimașe de a se ridica dincolo de propria-i persoană.

Dacă Lucian Blaga potenţează simbolurile mitului meșterului Manole, în a sa piesă de teatru intitulată Meşterul Manole, Coca Farago reface, reinventează sau rea- daptează acest mit al creatorului, în context modern. În drama lui Blaga, frământa- rea aparent inutilă, eșecul care-l aruncă pe Manole într-o tristeţe metafizică, refuzul stagnării, al inerţiei devin expresia supunerii necondiţionate. În piesa teatrală a Cocăi Farago, supunerea faţă de actul creaţiei derivă din necesitatea supravieţuirii spiritu- ale într-o lume aflată în derizoriu. Jertfa dobândește în creaţia autoarei semnificaţii interesante. E vorba despre jertfirea propriului eu interior, a propriei personalităţi, gata să se opună lumii exterioare. În balada populară, jertfa este o necesitate fiind impusă din exterior, jertfa e o condiţie de netăgăduit pentru înfăptuirea creaţiei. La Coca Farago, jertfa ţine de conștiinţa individuală a artistului, e impusă din interior, e rezultanta constrângerilor personale și a nevoilor sufletești.

Citită într-o altă cheie, piesa Cocăi Farago dezvăluie elemente ale autobiografi- cului care sunt puse în corelaţie cu ficţiunea literară. De pildă, proiectarea acţiunii piesei în anul 1930, face referire la momentul în care Coca Farago s-a remarcat prin- tre tinerele talente ale noii generaţii. Spirit inovator, capabil să surprindă ineditul și autenticul prin creaţia sa, Coca Farago s-a remarcat în contextul tinerei generaţii care a dorit restabilirea principiilor culturii și literaturii. Mai mult de-atât, autobio- graficul este sesizabil și în alegerea numelui personajului feminin Nina, pe numele ei adevărat, Ana. Nu întâmplător, personajul poarte numele autoarei (Ana), semnată ulterior în creaţiile sale artistice, Coca. Notele autobiograficului sunt regăsibile și în pasiunea personajului feminin, în ceea ce privește arta plastică, autoarea însăși mani- festând talent în acest domeniu. Pe marginea autobiograficului, autoarea însăilează elementele ficţiunii într-o formulă literară care uimește prin dispoziţia către parafra- ză existenţială, a interpretării vieţii cu toate dedesubturile ei.

Viziunea originală asupra condiţiei artistului, alegerea măștii de personaj pentru reprezentarea ficţională a elementului autobiografic și stilul metaforizant al subtex- tului fac din piesa Manole şi Ana, o creaţie literară originală. Singurătatea, sentiment ce a învăluit-o pe autoare pe tot parcursul vieţii, dezgustul faţă de represaliile unei vieţi risipite în mondenităţi sunt elemente biografice care formează atmosfera piesei, decorul în care personajul feminin trăiește, suprapunându-se peste aspecte ale vieţii autoarei. Filtrul artistic a făcut posibilă metamorfozarea vieţii în supratemă a piesei, autenticitatea fiind o notă sensibilă pentru noile coordonate ale dramaturgiei românești.

Piesa de teatru Manole şi Ana propune o nouă viziune asupra actului creator, mitul meșterului Manole fiind reinterpretat de Coca Farago într-o notă inedită, mo- dernă. Balada populară este refăcută, readaptată, mitul fiind supus unei viziuni para- bolice, sensurile piesei împingând mesajul în contextul societăţii moderne. Manole şi Ana este o piesă în stilul teatrului de idei, personajele parafrazând pe marginea vieţii, întrebându-se retoric despre sensul existenţei sau persiflând situaţii limită. Coca Fa- rago oferă o nouă imagine asupra dramaturgiei românești, scriind sub influenţa tine- rei generaţii, în care se oglindea îndrăzneala de a crea în forme libere, nerespectând niciun fel de canon al teatrului clasic.