Interviu cu actorul Emil Boroghină

Director fondator al Festivalului Internațional Shakespeare Fondator al Programului Teatrul Poesis

  • Bună ziua, domnule Emilian Elizian Boroghină, de unde provine numele Elizian?

Nașa mea era nemțoaică. A dorit ca, dacă fratele meu, mai mare decât mine cu un an, a primit la botez prenumele nașului nostru, Gabriel-Iosif, și eu, la rândul meu, să-l port pe-al dânsei. Cum prenumele ei era Eliza, părinții mei, care deja mă botezaseră Emil, ca să nu o supere, mi-au adăugat și prenumele Elizian. În copilăria mea, părinții, vecinii și prietenii mă strigau Lizi și uneori, ca să mă răsfețe, Lizică.

Voi porni interviul citându-l pe Ioan Zamfirescu profesor universitar dr. doc. al Universității Craiova care, în impozanta lucrare “Istoria Teatrului Național din Craiova 1850-2000”, spune, referindu-se la efortul de edificare culturală a instituției, că Boroghină, inegalabil și dăruit, a clădit din iznoavă teatrul craiovean”.

Profesorul Ion Zamfirescu, unul din enciclopediștii români ai secolului XX, autor, printre altele, al monumentalei lucrări ”Istoria Universală a Teatrului”, fiu al Craiovei, absolvent strălucit al Liceului ”Frații Buzești”, a iubit Craiova și tot ce era legat de orașul său natal. Profesorul, pe care am avut șansa să îl întâlnesc în foarte multe rânduri, în special ca invitați ai familiei Firescu, vorbea, ca nimeni altul, despre viața culturală a Craiovei copilăriei și adolescenței sale, evocând personalitățile care au contribuit la formarea sa, în primul rând despre dascălii săi, dar și despre o parte dintre actorii craioveni din perioada interbelică. Evocările sale erau emoționante și dătătoare de entuziasm. Purtând nenumărate discuții cu Domnia Sa, îmi cunoștea îndeaproape frământările, dorințele și aspirațiile legate de profesie, dar nu numai. Când, în perioada directoratului meu, începând cu anul 1988, Teatrul Național din Craiova a preluat pentru o lungă perioadă șefia plutonului fruntaș al teatrelor românești, devenind, în ultimul deceniu al secolului trecut, unul dintre cele mai valoroase și apreciate teatre din Europa Centrală și de Răsărit, Profesorul Zamfirescu a ”notificat” această afirmare europeană și planetară, motivând devenirea prin prezența regizorului Silviu Purcărete, valoarea indiscutabilă a colectivului artistic și implicarea, devotamentul și dăruirea, pentru unii fără limite, a lui Emil Boroghină.

  • Ați dăruit teatrului craiovean 59 de ani de activitate rodnică ați fost directorul general a lacestei instituții, perioada în care ați fondat festivalul Shakespeare, iar deceniul în care ați activat ca manager a fost denumit ”deceniul de aur” pentru palmaresul de premii obținute. De unde energia necesară pentru coordonarea unei instituții și a unei astfel de manifestări care au transformat activitatea teatrală craioveană într-un miracol de proporții internaționale?

Vorbeam mai înainte de o implicare totală în viața Naționalului craiovean a majorității celor dintre noi, cei de atunci. Cred că o cheie a succeselor își găsește motivația și în marile și permanentele satisfacții pe care le-am trăit împreună în acel ”deceniu al marilor izbânzi”, când, îmi place să o spun și o repet, Teatrul Național din Craiova a prezentat extraordinarele spectacole realizate cu colectivul craiovean de Silviu Purcărete la cele mai mari și importante festivaluri internaționale, introducând Craiova pe harta culturală a lumii.

  • Activitatea de director a intrat în conflict cu propriile aspirații de actor?

Cu mine s-a întâmplat un lucru aproape de neimaginat, incredibil. În momentul în care am fost investit pentru o perioadă, pe care eu o credeam și o doream scurtă, în funcția de director al Teatrului Național din Craiova, am luat decizia ca pe timpul cât voi îndeplini această responsabilitate onorantă pentru oricine, să nu joc niciun rol și să nu pun în scenă nici un spectacol. A fost o decizie dureroasă pe care nu știu câți directori de teatru din România sau din alte părți ar fi luat-o, dar eu am făcut-o. Nu mi-a fost ușor. Iubindu-mi profesia, mi-a fost enorm de greu, mai ales la început. Apoi m-am obișnuit cu gândul că acesta a fost drumul, destinul meu, că așa mi-a fost dat, ca marile împliniri să le trăiesc nu ca actor, nu ca regizor, ci ca ”om de teatru”. Și le-am trăit.

  • Ați dezvoltat un management cultural de invidiat în România, dar și pe plan internațional, colaborarea cu Silviu Purcărete a fost importantă pentru succesul internațional. Sub ce auspicii s-a derulat ea?

Dacă realizările noastre au fost cele care au fost dintre cele mai apreciate și performante, îmi place să cred că auspiciile au fost și ele dintre cele mai bune. A fost o colaborare fructuoasă și benefică pentru fiecare dintre noi, pentru regizor, pentru colectivul de realizatori ai spectacolelor și, bineînțeles și pentru director. Odată cu aceste spectacole, prezentate pe toate continentele, în aproape toate țările Europei, la Tokyo, Melbourne, Singapore și Seoul, la Montreal, Sao Paolo sau New York, Silviu Purcărete s-a impus drept unul dintre cei mai importanți regizori ai lumii, actorii s-au bucurat de aprecieri dintre cele mai elogioase, iar directorul teatrului a devenit, la rândul său, o persoană vizibilă.

  • Între dumneavoastră și Alexandru Firescu a existat o relație pornită din aprecierea sinceră și reciprocă, o prietenie corectă, relație profesională de Care au fost rezul- tatele acestui tandem?

Legătura dintre mine și domnul Alexandru Firescu a fost întotdeauna una foarte strânsă încă de la venirea mea la Craiova, la începutul anilor ´60 ai secolului trecut. Ne- am cunoscut și apropiat încă din timpul când domnia sa era redactor la Radio Oltenia Craiova, iar eu eram invitat la unele dintre emisiuni, în special la cele poetice. Legăturile noastre s-au strâns și mai mult pe vremea cât a funcționat ca redactor șef-adjunct la ziarul ”Înainte”, când scria cronicile dramatice ale spectacolelor noastre, și s-au cimentat când a devenit secretarul literar al Teatrului Național Craiova, după pensionarea emi- nentului cărturar Ion D. Sîrbu. Atunci când am fost investit ca director al teatrului, în februarie 1988, principalele mele condiții puse primului secretar al județului, au fost menținerea în funcția de secretar literar a domnului Alexandru Firescu și aducerea, lângă domnia sa, mai întâi ca referent și apoi ca secretar literar, a lui Patrel Berceanu, absolvent strălucit al secției de teatrologie a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică ”Ion Luca Caragiale” din București. Întotdeauna am trăit cu credința că secretarul literar este principalul colaborator al directorului unui teatru în realizarea programului artistic și atât înainte, cât și în timpul directoratului meu, Ion D. Sîrbu, Alexandru Firescu și Patrel Berceanu, au și fost. Mi-ar lua foarte mult spațiu și timp ca să enumăr ”rezultatele” tan- demului Emil Boroghină — Alexandru Firescu. Trebuie să menționez însă că a existat un tandem la fel de important, dar cu realizări concrete, palpabile, cel dintre Alexandru Firescu și Constantin Gheorghiu, secretar literar și respectiv referent literar al teatrului, autor a câtorva volume dedicate istoriei teatrului craiovean, între care ”Dicționarul actorilor craioveni — file de arhivă sentimentală” și ”Istoria Teatrului Național din Craiova”, lucrare pe care ați menționat-o chiar dumneavoastră la începutul interviului.

  • În cadrul festivalului se întâlnesc mari artiști, mari regizori, caractere puternice, mentalități diferite, cum reușiți să dialogați cu toate aceste personalități?

Festivalul Shakespeare și-a câștigat în timp un binemeritat prestigiu internațional. Pe majoritatea invitaților noștri îi contactăm cu mult timp înainte. Principalul criteriu de selecție al spectacolelor a fost și a rămas acela al valorii lor artistice și notorietății realizatorilor. La Craiova am reușit să aducem, în cei peste 30 de ani de la fondarea festivalului, o parte dintre cele mai mari spectacole shakespeariene realizate de regizori celebri, în teatre de recunoscută faimă mondială. Între noi și ei se poartă o îndelungată corespondență, se organizează vizionări ale spectacolelor înainte de a lua decizia finală, se programează vizite tehnice. Este un proces complex și de durată. Aprecierile de care se bucură festivalul, catalogat drept unul dintre cele mai importante și valoroase festivaluri Shakespeare din întreaga lume, răsplătesc din plin eforturile noastre și ale celor care sprijină, financiar sau logistic, această manifestare de indiscutabil nivel european și mondial.

              Prin modestie, bun simt, sunteți una dintre persoanele cele mai apreciate, vă preocupă și poezia, ați creat Teatrul Poesis în colaborarea dintre Teatrul Marin Sorescu Craiova și Teatrul Nottara din București, unde sunt prezentate recitaluri din lirica populară, din poe- zia patriotică românească, din poezia de dragoste a lumii, din Ovidiu, Dante, Shakespeare și Cum vă alegeți repertoriul și la ce surprize legate de poezie ne putem aștepta? Dragostea pentru poezie și teatrul poetic este foarte veche, statornicită din vremea studenției. Încă din anii debutului meu ca actor al Teatrului Național din Craiova am alcătuit, după îndelungate lecturi, scenarii poetice, care s-au concretizat în recitaluri susținute atunci sau mult mai târziu. În anul 1973 am reușit chiar să inaugurăm la Craiova un studio de poezie și teatru al tineretului. Ideea fondării Teatrului Poesis este deci una foarte veche. O susținere programată a recitalurilor a început odată cu anul 2012, realizând până în prezent un număr de zece recitaluri pe care le-am prezentat pe scenele Teatrului Național Craiova, Teatrului Nottara din București și la diverse manifestări festivaliere românești și din străinătate, de la New York, Montreal și Toronto, la Paris, Bruxelles, Amsterdam, Roma, Berlin, Viena, Stockholm, Jerusalem, Chișinău, Cernăuți, Beijing etc.

  • George Banu vă include pe lista marilor recitatori alături de G. Vraca, Emil Bota, Ion Caramitru, aveți un stil inconfundabil.

George Banu, unul dintre cei mai străluciți istorici și critici de teatru ai planetei, este un om de o mare generozitate, considerându-l personal unul dintre prietenii și sfătuitorii noștri cei mai apropiați. Știu, în același timp, că nu este capabil să afirme un lucru în care nu crede. De aceea, evocarea câtorva dintre împătimiții întru poezie dintre marii actori și alăturarea mea acestora în articolul său din revista ”Viața Românească”, m-a emoționat și tulburat profund.

  • Este poezia o posibilă salvare a sufletelor noastre?

Cu siguranță. Efectul formator și purificator al poeziei asupra sufletului și minții omului poate fi uriaș. De aceea cred cu tărie că reîntoarcerea noastră la poezia și virtuțile ei, este acum, în aceste timpuri, mai necesară decât oricând.