„Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucișe,/ se face depărtare, se face nisip/ Mi- am întors către soare unicul chip” mărturisește Nichita Stănescu în elogiul său poetic „O călărire în zori” dedicat lui Eminescu tânăr, în căutarea cuvântului și eu fiind un călător printre călători, „un cuvânt apăsând pe cuvânt/ ce umbră de codri surâzând!/ gând apăsând pe gând,/ce luceafăr în noapte arzând!” („Triptic eminescian” a aceluiași autor neomodernist), căci, la retrospectiva numărul 5 a revistei ajungând/, mă aflu-n căutări de ipoteze, tot lecturând rând după rând: „De-a născoci noi ipoteze doi filosofi s-au dus/ Ca să găsească ce cătau în aer gol – în sus./…/ Pământu-ntreg li se păru un plan pestriț departe,/ Și fericit unul din ei exclamă: ”– Frate, frate,/ Mă simt acuma desfăcut, deasupra noastră nime.”/ Celalt se uită supărat la goala adâncime: ”– Eu, zău că nu ”– zise apoi – ”Nu văd pe nimeni nici sub noi” („De-a născoci noi ipoteze”, Mihai Eminescu). Cum în tăcerea mea, apoi,/ mai frunzăresc numărul doi/ prind viață versuri care-mi aparțin,/ cu-o introducere ne delectăm puțin/ și îmi apare ca printr-o magie/ Christian 1. Shenk cu „Din nou despre poezie”/ articol în care afirmă senin (din rime aici ne oprim) că: „Poezia este o permanentă căutare” (Ch.W. Shenk, pg.19), un adevăr absolut al unei filosofii de viață – adaug eu – un tot compus din nimic și un nimic ce îmbracă totul existențial cu sentimentalul de dincolo de cuvinte, în care timpul se pierde pentru a renaște într-un prezent ce devine tangibil doar în „clipa de față”: „Patria vieții e numai prezentul,/ Clipa de față numa-n ea suntem./ Suntem în adevăr. – …” susține Mihai Eminescu în

„Patria vieții e numai prezentul”. Fără să vreau, îl regăsesc pe poetul nostru național în semnificațiile eseistice ale domnului Shenk, probabil pentru că poezia românească nu ar fi existat fără genialitatea eminesciană, căci „Numai poetul trece peste nemărginirea timpu- lui:/ În ramurile gândului” („Numai poetul…”), iar tot ce e simțire omenească transcende universul doar prin lirismul lui acum: „Întoarceți-vă-n voi și veți cunoaște/ Că toate-n lume, toate-s în prezent./ Tot ce a fost și tot ce-a fi vreodată/ Au fost, va fi numai pentru că e.” („Patria vieții e numai prezentul”) ce reprezintă, revenind la articolul domnului Shenk: „subiectivitatea realității, a dragostei și a adevărului” din care ”ceea ce rămâne este știința sau sentimentul și-o speranță sau dor nedefinit, uneori timid, alteori ascuns, dar progresiv” (în „Din nou despre poezie”, Christian W. Shenk, în Vâlcea Literară, nr.2/2021). Interesantă este concepția dumnealui despre lirica modernă: „Poezia lirică modernă se termină sau în nimic sau în cititor”, căci este important ca cititorul să dețină capacitatea de descifrare a tainelor lirice pentru a asimilia mesajul poetic, pentru a descoperi acel ceva încifrat, însă „Cei care pierd adevărul se țin fie de sentimente, fie de formă. Ambele pot fi găsite în poezia modernă”. În viziunea aceluiași autor descoperim că „Poezia este, fără îndoială, limbajul în cea mai frumoasă formă”, iar „Ceea ce face poezia a fi atât de specială este propria ei melodie lingvistică” (pg.20) sau „Poezia nu este doar o construcție de cuvinte stilate și atrăgătoare. Este întotdeauna un mediu cu ajutorul căruia autorul își pune pe hârtie cele mai profunde sentimente, anxietatea, grijile și speranțele.” (idem, pg.21). Să plonjăm pe tărâmul poeziei din paginile revistei Vâlcea Literară nr.2/2021 pentru a descoperi mediul poetic al lui Costel Avrămescu (pg.29) din care eul liric răzbate confesiv prin apelarea la un limbaj abstract, deși la nivel formal autorul respectă canonul clasic (strofele sunt egale ca număr de versuri, câte 5 fiecare): „Sunt o clepsidră/ Cu silabe cuantice/ Care ticăie continuu/ În despicătura tăcerii”, subiectivismul verbului sunt din in- cipitul textului armonizându-se cu verbul trăiesc din final, într-o corespondență eu-viață ce are ca axă explorarea sinelui: „În hârjoneala timpului/ Mă reazem de suflet/ Locuiesc intuitiv în mine/ Și, de cele mai multe ori,/ Trăiesc împotriva mea” (în „Autoportret”). În viziune avrămesciană viața devine și ea abstractă, ca un calcul algebric de stări sufletești ce încifrează și descifrează infinitul pentru a aproxima realitatea sau poate iluzia desti- nului? Doar la nivelul imaginației, conchid eu, se creează acea ambivalență a cunoașterii poetice: înțelegere, respectiv rațiune – îndoială, respectiv sentiment „Intersecția înțelegerii cu îndoiala,/ În pofida realității,/ Iluzie persistentă,/ Este asimpto(ma)tică.// Aproximația,/ Formă delicată de ambivalență,/ Este modelul din care se bănuiește/ Matricea destinului.”(„Algebra vieții”), mesajul poeziei fiind ancorat în notele neomoderniste ale lui Nichita Stănescu, originalitatea lui Costel Avrămescu evidențiindu-se la nivel semantic prin prezența termenilor din domeniul matematicii: algebră, asimptotică, aproximație, matrice. Ambivalența om-poet duce la o „Logică imanentă” a artei cuvântului, la asumarea conștientă a scrisului trecut prin filtrul spiritual: „Între libertate și înrobire,/ Tăifăsuind cu tăcerile,/ În miezul de foc al trăirilor mele,/ Caut o ocupație profitabilă:/ Încerc să-mprietenesc liniștea nopții/ Cu strigătul înaripat al cuvintelor/ Într-o comunitate de interese” (pg.31). Poezia este o „cuantică a gândului” „Când zgomotul vieții devine ecou” (în „Cuantica gândului”, pg.30), dar și o „Înrâurire” a eului poetic cu Universul: „Nu am decât o singură inimă și/ Sentimentul apartenenței la Univers” (în „Înrâurire”, pg.30). De la abstractul transformat în trăire, în existențial, trecem la concretul ce se transformă în abstract, din opera lirică a lui Costel Stancu, tot în nr.2/2021 al revistei vâlcene de cultură (pg.32): „toate sunt la locul lor/ în conturul magic al zilei/ nimeni nu și-a deznodat buricul/ muști dintr-o piatră/ să simți că ești viu” sau: „E dimineață. Pe căpățâna de zahăr a lunii/ se adună furnici. Firimitură cu firimitură,/ o vor căra de aici. Din desenul peșterii se desprinde și fuge un câine.” unde imaginile artistice predominant vizuale se abstractizează. Și aici este prezentă ambivalența eului liric: „Sunt viu și mort în egală măsură”. Îndoiala trăirii din mesajul poeziei este relevată de autor prin interogativul adverbului oare: „oare mai trăiești suflete”, intensitatea nesiguranței fiind accentuată de adverbul de întărire mai (pg.33). Chiar și viziunea artistică asupra dușmanului se cre- ionează prin tehnica transformării concretului în abstract, dar cu revenire la realitatea vieții în versurile: „Dușmanul tău poate fi în adâncul fântânii,/ El îți umple găleata cu pietre, să însetezi/ și să mori. În muștele ce-ți aleargă, până la sângerare, turma…” ce se încheie autoanalitic: „Dușmanul tău/ se poate ascunde oriunde, dar mai ales în/ tine însuți. De acesta să te ferești!” În ceea ce privește rolul poetului și modul în care acesta percepe creația, pentru Costel Stancu poezia reprezintă o eliberare din captivitatea existențialului, a rutinei: „după ce termin poemul scot o pasăre din colivie/ mă iscălesc cu gheara ei și apoi o eliberez…/ găsesc în fiecare seară la fereastră câte o pană/ și uite așa nu mă pot opri niciodată din scris/…/ …chiar și după/ moarte voi scrie pe a treia față a foii de hârtie”. Dacă la Costel Avrămescu fiecărui text poetic îi este atribuit un titlu, la Costel Stancu descoperim grupaje de versuri fără titlu, creații tot mai des întâlnite în ultima perioadă a literaturii române și nu numai.

Și pentru că inspirația se alimentează din cadrul exterior poetului, natura își are rostul ei la nivelul poeziei (încă de pe vremea precursorilor), la Dan Mitrache pădurea fiind o sursă creativă iminentă: „despletite/ pădurile îl vizitează adesea”, din imaginarul poetic neputând fi omise elementele din realitatea concretă: „uneori/ câte o ciută/ își întinde ezitant grumazul/ pe inima lui” ce ia forma trăirii lirice prin corespondența obiec- tual-sentimental, căci cadrul exterior poetului influențează cadrul interior: „la plecare/ el primește invariabil în păstrare/ tabloul norilor de catifea/ din ultima privire împărtășită”. Dar inspirația vine și pleacă asemenea unui val, iar el-poetul: „așteaptă impacientat/ înfri- gurat/ următorul val”. Prin folosirea persoanei a III-a textul liric se obiectivizează, devine general valabil (în „Poetul”). Erosul alungă tanatosul „Când ziua crește” (pg.41), pentru ca liniștea să se transfome în zgomot și noaptea în zi: „Șoaptele explodează în zumzet,/ liniște sfâșiată obsesiv/ în travaliul zilei.”, vizualul îmbinându-se cu auditivul într-n joc al senzațiilor și percepțiilor: „numai tușa penelului/ îi trădează tremurul clipei” susținute cromatic prin versul „Pălesc felinarele în alb” (în „Când ziua crește”). Cromatica lui Dan Mitrache devine o semnătură a creației sale pe care fie o observăm direct, fie ne este sugerată la nivel expresiv în poeziile: „Printre dimensiuni” (pg.42) –„ cu verdele-i lipit”, „cu răsăritul în sânge” (sugestia roșului); „Alb” (pg.43) – „prima oară am plonjat în alb”; „ceața lăptoasă” (sugestia albului); „o floare albastră a zâmbit”; „aurul grâului” (sugestia galbenului) „îmi ruginesc frunze” (sugestia maroniului). Însăși ploaia se metamorfozează simbolic în lacrimi în poezia „Ploaie și lacrimi”, semn al purificării pământului, dar și al vieții: „Atunci când plouă/ peste lacrimi de toate felurile,/…/ ele se contopesc în fluviul vieții,/ peregrini spre oceanul cu vise./ Plouă peste pământ,/ și pământul își dansează în ploaie”.

În viziunea artistică a Corinei Vlădoiu, poezia devine un decupaj ilogic al realității prin artă: „din rochia de mireasă mi-am decupat păsări de hârtie”, iar empiricul social capătă valențe filosofice înrădăcinate în experiența de viață a autoarei: „frânturi de viață zgribulite se strecoară pe lângă biserica tăcută/…/ zilele sunt variațiuni pe aceeași temă/ care se rodează cu fiecare clipă” (în „decupaje ilogice”, pg.25, 26). Cifra 2 apare ca simbol liric al sorții: „soarta e o anexă a infinitului în care poposim (uneori)/ câte doi”, iar destinul „e o capcană pentru cei care încă mai cred că/ poate fi paradisul”, e o fortuna labilis „pe porțiunea dintre ieri și mâine” în care scrisul își manifestă rolul decodificator: „aveți ne- voie de o bucată de hârtie pe care să (ad)notați primele cuvinte și să învățați/ să răspundeți/ la întrebarea:/ ce soartă căutați?” (pg.25). Simbolistica cifrei 2 apare și în grupajul de versuri de la pg.26, respectiv 27: „cățelul vecinei de la doi”, „pe un scaun de metal ruginit trăncănește un oarecare/…/ cuvintele lui…/ desculțe se încurcă din doi în doi”. Nici din universul poetic al Corinei Vlădoiu nu lipsește cromatica: „în dansul alb al zilei pășesc în iureșul lumii”; „un ursuleț de pluș, murdar își odihnește fruntea maronie de piatra rece a zidului”, „îmbrăcat într-un costum albastru scrobit”, „liniile astea galbene”. Imaginea femeii este descrisă de poetă fie ca o femeie-vioară, femeia-artist, în „fapt divers” (pg.28): „femeia-vioară cânta în fiecare zi piese de Bach./…/ a terminat de cântat și s-a lăsat tăce- rea./ …/ trecem în fiecare zi pe lângă ea și o ratăm.”, fie ca misteriosul feminin ce necesită doar iubire în „Cum să iubești femeia?” (pg.27): „să nu aștepți să ți se deschidă cu fiecare filă/…/ dă filele cu grijă să nu se rupă/ mângâie și răsfață/ fiecare față”. Ar fi multe de spus și de explorat despre cei care semnează în paginile revistei Vâlcea Literară, dar mă voi opri aici, cu convingerea că retrospectiva va continua și că niciun nume publicat nu va scăpa de penița mea, cu excepția subsemnatei, ce vă creionează a ei mărturisire: Eu doar aștept cuminte ca timpul să semneze pentru mine…

Naty Ela