Scrisul meu ferecat în cușca timpului se scurge în prăpastia unui acum!…, căci a sosit momentul Retrospectivei cu numărul 6, iar eu, în așteptarea ideilor, lecturând blogul personal, dau peste această postare în versuri, la categoria creaţii/ poezie/ my poems: Printre idei născute din nimicuri/ ce poartă doruri în priviri deșarte,/ se-avântă rânduri goale de cuvinte/ pierdute-n rugăciunile de-o noapte./ Din alte vremuri șterse în silabe/ prea rare, prea tăcute, prea firave/ să strige adevăruri de la al lumii început,/ când doar Cuvântul fost-a în cuvânt, care are titlul „În așteptarea primăverii”? (clar îl voi schimba cu

„Așteptare…”). Căutarea mea se fructifică prin… „Împărţire”, o altă creaţie lirică ce aparţine subsemnatei: La început a fost cuvântul,/ dar apoi s-a transformat/ într-un amalgam de enunţuri/ presărate cu întrebări retorice/ de iubire și ură, de scrum,/ ce transformă apa în flăcări imoral colorate/ din suflul vieţii suspendate tăcut,/ pe unda timpului în formă de papion/ deșirat într-un surplus de avânt…/ După care, între minus și plus,/ m-am rătăcit eu, ca o stea căzătoare/ în dorinţa de a fi omul înmulţit cu natura/ și împărţit la prea mult…/ Dar Universul nu acceptă niciun fel de-mprumut:/ doar totul sau nimic…/ Atât.

Și iată-mă faţă în faţă cu acel ceva (poezie = poet = atât) pe care, prin intermediul acestui articol, încerc să îl descopăr în poeziile celor care publică în paginile revistei Vâlcea Literară. Astfel, la pagina 122, respectiv 123 a nr.2/2021, „cuvintelor tale nu le mai cresc aripi”, deoarece intervine schimbarea unui acum, trecutul, sugerat prin verbul era la imperfect din incipitul poeziei scrise de Nuţa Crăciun: ce frumos era când te știam/ aproape de mine ca o apă stătătoare, alternând cu prezentul susţinut de adverbul temporal din strofa a doua: acum cuvintelor tale nu le mai cresc aripi/ mă devorează așa cum/ devorezi o îngheţată pe vreme de arșiţă. Între trecut și prezent se creează un gol sentimental, în viziunea artistică a autoarei afectivul se distanţează irecuperabil între cele două coordonate temporale, viaţa însăși reprezentând cea de a treia dimensiune a existenţei poetice a acesteia: distanţa dintre noi este un leagăn/ îmi plimbă prin aer goliciunea// trăiesc în trei dimensiuni/ nici nu-ţi închipui/ cât aer e între mâinile mele goale. Alternanţa trecut-prezent evidenţiază melancolia transformată în speranţă, resemnarea în faţa amăgirilor sentimentale ale eului liric metamorfozându-se într-o insulă albastră în poezia „insula mea albastră” (pg.122): știam că trișai când vorbeai/ despre adevăr sau despre iubire/…// fericirea e doar un prieten imaginar/…// îi povestesc toate astea femeii dintr-un alt anotimp/…// dar tot mai sper să se întâmple/ cu adevărat ceva/ pe insula mea albastră ca o floare de in. Aflându-se într-o permanentă căutare a adevărului existenţial, poeta Nuţa Crăciun descoperă și se redescoperă în poezia „sunt doar o umbră crescută din ea însăși”: parcă toată viaţa e o repetiţie/…//…/ sunt doar o sclavă fără pace/ o umbră crescută din ea însăși/ înălţimea ninsă a unei amintiri fugare/…// între adevăr și minciună/trădarea ta e o veche cunoștinţă/ o viaţă subterană și o singurătate, înţelegând în „azi noapte m-am întors la tine” că: viaţa e un metrou în care nu se deschid ușile și că: singurul adevăr este amintirea/ cu cerul ei ca o aducere aminte. Iar concluzia lirică este cât se poate de optimistă în „fug din traficul neobosit al acestui oraș”, evadarea din cotidian realizân- du-se firesc la nivelul creaţiei: consider că merită să trăiesc/ să repar o pereche de pantofi/ în care m-am simţit femeie/ să pot scrie încă o poezie într-o noapte/ care aprinde licurici în oasele mele.

„O altă poveste” se deschide în faţa cititorului la pagina 118, nr.2/2021, căci un alt poet, Nicolae Scheianu, analizează nimicnicia universului uman: universul nostru îngust ca o scorbură/ unde-și crește puii pasărea morţii, limitele omenescului fiind evidente în poezia „Peisaj”, pg.117: În curtea bătrână/ nechează un cal negru/ pe cine cheamă ce vrea/ nu stă în puterea noastră omenească/ să știm, iar prezenţa morţii este conștientizată prin cromatică, prin imaginea artistică vizuală a calului negru ca mesager al morţii, viaţa reprezentând pentru autor doar o pulbere trecătoare. Însă viaţa ca o luptă este pentru cei norocoși, după cum mărturisește poetul în „Cei mai norocoși dintre noi”, pg.115-116: Cei mai norocoși dintre noi/ au fost trimiși la galere/…/ toată generaţia mea/ a zdrobit între degete seminţele cucutei, răspunsul la întrebarea de ce vă tot pierdeţi voi vremea cu viaţa conturând, de fapt, esenţa verbului a fi și anume rezistenţa în faţa greutăţilor: Dar abia atunci știam că noi suntem/ norocoșii, aleșii/ cei care am tras la galere/ și am trecut potopul cu puterea noastră/ pe lacrimile noastre. Găsirea „Malului cel bun al Potopului”, se prezintă iniţial, în incipitul textului poetic, ca o incertituidine a eului: Nu mai știu care este/ malul cel bun al potopului/…/ nu știu dacă e bine sau nu/ să mă așez pe malul Potopului și/ să mă aștept pe mine să vin/ din începuturi de unde și eu am fost prin care se manifestă dorinţa regăsirii sinelui, a originii, a începuturilor: și urmele genunchilor mei în nisipul Potopului/ sunt urmele părinţilor mei.

„Altceva” frunzăresc la pagina 125, poezia Oanei Frenţescu, în care: altceva s-a rosto- golit cu zgomot/…/ nu mai ești/ o hartă albă fără cuvinte/ fără contur, bucăţile de realitate încercând să se transforme, să se șlefuiască, din ceva să devină altceva prin intermediul știrilor tv: liniștea din lucruri e smulsă de știrile tv/ unele umflate pân` la explozie// bucăţi de realitate șlefuite asiduu/ sunt azvârlite în lume. Cuvântul poetic se înalţă „Mai sus de stele”: mai sus de stele e un limbaj selectat pentru panică/…/ înăuntrul surâsului tău se nasc virgule/ consoanele tac/ vocalele schiţează un portativ lipit de perete, depășind rea- litatea înconjurătoare: traficul îl alungăm pe geam/ străzile se împart în bucăţi cu limite. Totuși, dincolo de cuvinte, „Ne pierdem” (pg.126) în lupta cu timpul, printre gânduri: ne pierdem câte puţin/ pe margini de gând sleit și pieptănat/ ciobim din oră secunde în direcţii diferite/…//…// haosul adună literele in memorie/…// apar cuvintele pe care le uitasem. În această fugă creativă, silabele sar din cuvinte în poezia „E o fugă” (pg.127), unde toate se deschid înaintea ta descoperind timpul fără mască/ atât de aproape de frazele tulburate de punct, iar natura se metamorfozează în numele creaţiei în „E galben” titlu sugestiv pentru imaginea artistică a toamnei: extazul toamnei fabrică simţuri uitate, manifestată la nivel senzorial, pentru ca apoi cromatica să se schimbe în albastru: albastrul devine cerneală de scris topind/ tensiunea din timpul prezent/ până ce treptele dispar…

Și ajungem la pagina 128, unde prima dintre poeziile fără titlu ale lui Savu Popa surprinde imaginea ei, femeia-muză, în care se succed automatismele unei zile obișnuite și în care sunt intercalate artistic imaginile abstracte: Ea a ieșit din casă/ Și-a șters tălpile goale de preșul de la intrare/…// A luat fiecare haină din mașina de spălat/ La urmă, cerul șifonat,/ L-a pus peste. Catrenul următor exprimă trecerea timpului prin utilizarea adverbului târziu, rugina simbolizând, de asemenea, bătrâneţea: Se face târziu,/ Rugina pândește/ La încheieturile/ Vârstelor. „Poezia”, pg.129, în viziunea scriitorului Savu Popa, scrisă acum/ E flacăra unei brichete, prezentul continuu susţinut prin verbul e, dar și prin adverbul temporal acum are valoare gnomică. Concretul îmbracă și aici forma abstractă spre finalul textului: Cioburile aerului, în urma ei,/ Ca petale se aștern, la nivelul limbajului poetic împletindu-se expresivitatea cu ambiguitatea. Imaginea vânătorului care devine vânat se transformă gradual, de la: Mișcarea vânătorului/ punând arma jos,/ ochiul format,/ mâna aspră, până la ochii lui răsfrânţi de ochii reci/…/ Devine la rândul lui vânat/ Se va preda. În lumea obiectuală își face loc tactilul, la pg.128: Peretele, o piele îmbătrânită la atingere,/ dar și vizualul și motricul: Mâna ștergând anumite/ Detalii din vreun tablou. Descoperirea esenţialului, a adevărului din spatele aparenţei: …acest cer nu e decât/ Masca/ Cerului adevărat, dar și acceptarea trecutului ca pe un scut al viito- rului: să revezi umbrele/ Pe care le-ai avut zilele trecute,/…/ selectând pe acelea/ Pentru următoarele zile/ Fără soare sunt concepții de viață ce individualizează percepția lirică a poetului Savu Popa.

Ar fi multe de spus și de explorat despre cei care semnează în paginile acestei reviste vâlcene de literatură, dar mă voi opri aici, cu promisiunea că retrospectiva va continua și că niciun nume publicat nu va scăpa de peniţa mea, cu excepţia subsemnatei, ce vă creionează a ei mărturisire: Eu doar aștept cuminte ca timpul să semneze pentru mine…

Naty Ela