Sfârşitul presei şi ultimul ziarist de Gheorghe Smeoreanu este un jurnal al confesiunii în care memorialistica se împletește cu scurte note de călătorie în: Nu mergeţi iarna la Veneţia, Aventuri la marginea savanei, cu stilul epistolar din: Viaţa de ziarist local povestită fetiţei mele, cu interviul: Secretele mele și chiar cu poezia: Prea simplă, femeia sau Marlboro lung, jurnalul fiind per ansamblu o căutare a propriei filozofii de viaţă ce pare un scop în sine al întregii cărţi.

Lipsa datării specifice stilului memorialistic păstrează misterul temporal, perioada fiind menţionată doar la începutul cărţii Jurnal 2010-2014, lăsând astfel cititorul fie să intuiască timpul relatat în funcţie de evenimentele politice surprinse sau de persoanele amintite, fie să se concentreze pe mărturisirea sentimentelor, experienţelor sau gânduri- lor autorului ori asupra informaţiilor despre anumite orașe sau puncte turistice vizitate. Însemnările lui Gheorghe Smeoreanu cuprind părerile acestuia referitoare la anumite cărţi citite, la viaţa politică sau la cea a presei, dar și la diverse filme vizionate, la imaginea femeii și a bărbatului: „pentru fiecare carte există pe lume un model de femeie și pentru fie- care femeie o carte”(p.24), „Femeia fatală este tabloul, bărbatul fatal e doar o ramă”(p.127) și poartă titluri sugestive pentru conţinut, toate faptele relatate îmbrăcând forma unor trăiri: „Iarna, Veneţia este ca o iubită plină de cruzime, care te acceptă în preajmă, dar nu te vrea în viaţa ei” (p.52) sau „Filmele sunt ca bărbaţii, cărţile sunt ca femeile. Filmele sunt o iluzie, o succesiune de secvenţe, în vreme ce cărţile sunt certitudinea și continuitatea”, „Dacă iadul e o sală de cinema, raiul e o bibliotecă. Mă uit la filme cu vinovăţie, citesc ca și cum aș face fapte bune” (p.95).

Ineditul cărţii îl reprezintă epistolele cu rol de confesiune surprinse în „Viaţa de ziarist local povestită fetiţei mele”, care sunt nu doar o descărcare a sinelui de cotidian, de jurnalism, ci și o declaraţie sensibilă pe care autorul i-o adresează fiicei sale, o mărturisire a unui tată iubitor către fetiţa lui cu privire la viaţa profesională: „te rog să nu te sperii, copilul meu, e doar presa, nu e viaţa în întregul ei!” (p.35), în speranţa descoperirii și înţelegerii propriei dualităţii: omul, pe de o parte și ziaristul, pe de altă parte – „E atât de bizară munca aceasta încât nici nu-ţi poţi imagina. E un amestec de lucruri minunate și fapte cumplite, de curaj și lașitate, de bucurie și nevroză, de mândrie și rușine cum nu se află în nicio altă meserie din lume” (p.34). Subiectivismul susţinut de utilizarea persoanei întâi, dar și jovialitatea limbajului, dezvăluie cititorului pe omul Gheorghe Smeoreanu cuprins de nostalgia unei vieţi petrecute între filme și cărţi, politică și presă, religie și familie, consemnarea experienţelor personale realizându-se într-un mod delectabil ce invită la lectură. Pendularea autorului între iubirea de familie, de viaţă, de profesie și iubi- rea de carte este evidentă în însemnarea cu titlul Pe fereastra dormitorului meu: „Peisajele mele au fost întotdeauna mai frumoase decât mașinile mele. Dar nu mai frumoase decât femeile din viaţa mea. Acestea, la rândul lor, sunt mai frumoase decât hainele mele. Dar nu mai frumoase decât cărţile mele. Cărţile mele sunt mai frumoase decât faptele mele. Dar nu mai frumoase decât copilul meu. Copilul meu e mai frumos decât orice pe lume. Dar nu mai frumos decât iubirea pe care i-o port” (p.98).

Finalul jurnalului Sfârșitul presei și ultimul ziarist este unul dilematic: „A face presă în România de azi înseamnă a accepta de bunăvoie să renunţi la a fi ceea ce voiai să fii, înseamnă a te contorsiona într-atât încât să nu te mai poată recunoaște nici propria ta mamă” (p.179), final desprins parcă din conceptul hamletian „to be or not to be”: „Eu nu sunt Gheorghe Smeoreanu”. Oare?

Drăgășani, 18.02.2015