Tata a fost secretarul primăriei din sat, era descendentul unei vechi familii de pe aceste meleaguri. În 1944 am fugit din Basarabia în Ardeal. Frica de regimul sovietic, care revenea odată cu frontul, l-a făcut pe tata și alți basarabeni să ia această hotărâre. Nu ne-a fost ușor! Am luat câteva lucruri în grabă și am lăsat pustiului sovietic gospodăria noastră. Din poartă mama și-a întors privirea spre casă și cu lacrimi în  ochi  repeta:  „Doamne,  Doamne!”

„Hai femeie! Om vedea noi ce va fi!”, îl auzeam pe tata din drum, rostind cu un oftat adânc. Din cauza plecării precipitate, a zvonurilor care au ajuns și la urechile mele, că cei care vin în urma noastră sunt demoni sovietici, mă înghesuiam lângă mama în timp ce ieșeam pe portiță având un sentiment de frică, să nu fim prinse de cineva. Ne-am așezat în căruță și așa am mers până la Chișinău. Aici, nu știu cui o fi lăsat tata căruța și caii noștri, în grabă ne-am îmbarcat într-un tren cu vagoanele pline de bărbați, femei și copii! Simțeam în nări mirosul înțepător al fumului de la locomotivă, senzație plăcută pe care o aveam de câte ori treceam prin gară împreună cu tata și mama, când mergeam la rudele mai îndepărtate. Momentul de plăcere trecu repede, pentru că, ce se întâmpla în jurul meu, acum era diferit. De ieri, totul se schimbase în familia noastră! Și, bag de seamă că nu numai la noi…! Mă jucam în ogradă când tata intră repezit din uliță, mă privește cu ochi mari, nu zice nimic, ceea ce nu-i era specific, cu pași aproape alergând se îndreaptă spre prispă, timp în care mama apare din spatele casei cu un braț de rufe luate de pe sfoară. Tata îi vorbește ceva în șoaptă, din când în când întoarce capul spre mine, îi zăresc aceiași ochi mari…! Fața mamei devenise îngrijorată. Nu mai știu exact ce am făcut în acea zi, cert este că soarele a apus peste o spaimă răsărită brusc în sufletele noastre. Seara, la lumina lămpii am aflat de unde vine această groază!

Obosiți, din gară în gară, am ajuns la Sibiu. De aici, am fost urcați într-un camion împreună cu alți basarabeni pe care nu-i cunoșteam și am fost duși în Marpod, un sat locuit în cea mai mare parte de sași, așezat – aveam să aflu mai târziu – pe Valea Hârtibaciului! Am fost găzduiți în casa unor gospodari în apropierea bisericii săsești. În curând tata a primit un post de secretar la primărie, fiindcă războiul a luat tot ce era vrednic din sat! Însă, după câteva luni i-a venit și lui rândul să plece pe front, așa că am rămas numai cu mama, înconjurată de oameni, majoritatea bătrâni și copii ca mine, pe care nu-i cunoșteam. Curând mi-am făcut doi prieteni sași, Hans și Fritz; cu aceștia eram pe uliță toată ziua, alergând unul după altul. Într-o zi călduroasă de toamnă, când sașii îmbrăcați în haine de sărbătoare se duceau grupuri-grupuri spre biserică, noi alergam neastâmpărați printre ei. Părinții celor doi le-au spus ceva în limba săsească, după care aceștia au de- venit liniștiți, eu imitându-i priveam după părinții lor până s-au făcut nevăzuți după poarta ce duce în curtea bisericii. În acel moment, ca la o comandă, am început să alergăm mai departe; abia atunci am înțeles ce le spuseseră părinții lui Hans și Fritz!

Curând ulița devenise pustie, iar noi parcă abia am început jocul de-a prinselea. Câteva ture în sus și-n jos; deodată, pământul a început să ne tremure sub picioare, iar un zgomot înfiorător acoperi râsetele noastre când, de la colțul uliței, s-au ivit trei namile de fier cu șenile, tancuri care au înconjurat biserica. Din toate trei au ieșit câțiva militari, o parte din ei s-au îndreptat spre poarta de intrare în curtea bisericii. Noi ne-am lipit cu spatele de zidul unei case, speriați priveam la cele petrecute, mai ales la monștrii de fier! Când i-am auzit pe soldați vorbind, am recunoscut limba rusească și am spus ca pentru mine: „Sunt rușii! Sunt rușii!” Prietenii mei aveau fețele speriate, roșii-vineții, eu nu mă vedeam, dar cu siguranță arătam ca ei, dacă nu mai rău! Auzisem multe despre ruși! Soldații au încercat să intre pe poartă, nu au reușit; au început să înjure, să amenințe, loveau cu arma în poartă urlând! Ceilalți se plimbau în jurul zidurilor bisericii cu armele în mâini. Deodată se aude zgomot de mulțime, oamenii ies buluc pe poartă, fug care încotro și strigă disperați: „s-a otrăvit preotul!… o-hi-o, o-hi-o, preotul nostru…”! Sovieticii veniseră după el… !

Nu multe zile după întâmplarea aceasta, cei de la primărie au spus mamei că trebuie să părăsim Marpodul și să ne întoarcem în Basarabia. „Este ordin”, i se repeta mamei care dorea mai multe lămuriri. În sufletul ei era fericită, „ne întoarcem acasă în gospodăria noastră”! Pe de altă parte, simțeam o teamă, dacă nu o îngrijorare în sufletul mamei. Așteptam să revină tata de pe front și asta ne făcea să fim fericite! În sfârșit, a revenit tata și ne-am întors cu toții în Basarabia! Ajunși acasă, părinții s-au apucat să pună la punct gospodăria. Lucrurile nu arătau bine deloc. În timpul cât noi am lipsit, locuința a fost jefuită, peste tot erau lucruri împrăștiate și distruse, până și gardurile au fost luate, probabil folosite la foc! Dar nu au trecut multe zile și, pe când se străduia să cârpească și să refacă cât decât fericirea familiei lui, tata a fost ridicat și dus de comuniști pentru interogatorii. I se cerea socoteală de ce a plecat în România?! Le-a spus că se socotește un om liber și a fost o hotărâre individuală să plece cu familia în România. Fiind o iarnă geroasă, soba camerei unde era anchetat tata, era încinsă cu lemne, iar anchetatorul sovietic, când a auzit cuvântul „liber”, s-a aprins de mânie și i-a zis că este liber să-și bage capul în sobă. Fiindcă a refuzat, anchetatorul a încercat să-l forțeze, iar tata s-a luat la bătaie cu el. Acest comportament curajos i-a grăbit condamnarea și o nouă despărțire de familie prin deportare.

Mama, femeie hotărâtă, s-a luptat să mă îngrijească, să avem bucata de pâine pe masă; ținea gospodăria cu multă trudă, aveam câteva animale și o grădină; datorită faptului că nu eram săraci, mamei nu-i plăcea să fie socotită în această categorie, făcea bine celor din jur care erau mult mai lipsiți de hrană sau îmbrăcăminte. Într-o seară, ne trezim cu unul, pe care îl știa tot satul bun de gură, leneș și neisprăvit. De cum îl zări, fruntea mamei se încreți, nările i s-au umflat… nu era a bună! Oaspetele neinvitat, care făcea parte din sovietul satului, se oferi să-i fie sprijin mamei! Ei, chiar la cavalerism din partea ăstuia mama nu s-a așteptat! A început un ropot de pălăvrăgeală, „… că-i greu să-ți crești singură copilul, ș-apoi vremurile astea ți-or fi prielnice cu mine!” Pricepeam și eu ce se întâmplă și n-o slăbeam pe mama din ochi. Deja am început să mă gândesc la tărăboiul ce se poate isca! Mama se înfuriase! Privea pe sub sprâncene, fața i se învineți; dar a făcut față, ușor l-a expediat pe nesimțitul pretendent! După ce acesta ieși, mama s-a lipit cu spatele de ușă, m-a privit câteva secunde, își făcu semnul crucii, apoi a izbucnit într-un plâns înfundat. A fost una din nopțile negre și albe ale mamei!

După câtva timp s-a zvonit că au început deportările culacilor prin satele vecine. Mama devenise tot mai îngrijorată, tăcută, cu fața fără zâmbet, mai mult plânsă și ascunsă în șurță. Într-o noapte, după ce ne-am pus la culcare, eu adormisem adânc, se aud câinii lătrând și bătăi puternice în ușă; mama grăbită deschide, înăuntru dau buzna doi soldați sovietici, care trăncăneau ceva în limba lor, cu doi comuniști din satul nostru, unul fiind pețitorul ratat al mamei. Cu voci aspre i-au spus să-și adune în grabă câteva haine, să mă ia și să mergem împreună cu ei. Fără să schițeze împotrivire, cu o voce calmă, mama le-a cerut s-o aștepte în camera de la intrare până se schimbă, mă trezește și o să-i urmăm. A intrat în camera unde dormeam, m-a sărutat ușor, a deschis fereastra și țuști afară în întunericul nopții prin grădină. Soldații, când au realizat că au fost păcăliți, au tras câteva focuri de armă prin fereastra deschisă, timp în care eu m-am trezit și am început să plâng. Dar mama era dusă! Eu plângeam de mama focului! Soldații sovietici nervoși zbierau unul la altul. Comuniștii păreau mai speriați ca mine, doar că ei nu plângeau! Încercau să- mi spună ceva întorcând privirile când în dreapta, când în stânga. M-au luat și m-au dus la primărie unde erau o mulțime de oameni din sat înconjurați de soldați nervoși. Hărmălaie mare în tot satul! Strigătele soldaților sovietici se împleteau cu lătratul câinilor pe ulițele întunecate, parcă era o fisură prin care răzbătea atmosfera iadului! Am fost dusă în pivnița primăriei și lăsată acolo cu o lampă aprinsă. Nu mai puteam plânge!

În întunericul nopții, sub un păr sălbatic din apropierea pădurii, cu strigăte, înjurături și lătrat de câini în urechi, mama a îngenunchiat și s-a rugat pentru mine! Un vânt răcoros îi atingea fața uscându-i lacrimile. Aștepta primii zori pentru a se adânci în pădure. Aici a stat mai bine de o jumătate de lună, într-o grotă în desișul pădurii. De multe ori au trecut soldații prin apropiere, dar nu i-au dat de urmă. Eu în pivnița primăriei: îmi făceam nevoile într-o găleată, puțină mâncare și apă, noaptea mă acopeream cu un jeg de pătură. De câteva ori au coborât la mine, un soldat și un comunist din sat, pe care îl cunoșteam, bineînțeles! Mă întrebau dacă știu ceva de mama, ce zic eu, oare unde s-a dus?! Eu… nu știam nimic! Așa că, după mai bine de o săptămână am fost scoasă din pivniță, suită într-un camion plin cu soldați și dusă în satul vecin. Aici m-au ținut până seara într-o cameră, fără mâncare și fără să mă întrebe sau să-mi zică cineva ceva. După ce s-a înserat, cu același camion, cu aceleași fețe de sovietici am fost dusă înapoi în sat, în aceeași pivniță. Peste ani am aflat că scopul „plimbării” mele a fost o provocare pentru mama de a ieși din ascunzătoare. Mama nu a mușcat momeala! Autoritățile bănuiau că mama este prin împrejurimi, că primește informații de la cunoscuții din sat și, dacă va auzi că eu am fost dusă, ascunderea ei nu-și mai avea rostul!

În sfârșit, trecură câteva zile și camioanele cu soldați au plecat din sat, după ce au trimis spre Siberia pe cei mai înstăriți gospodari, pe învățător și pe preot, împreună cu toți din familiile lor. Curând, un grup de săteni au venit la primărie și au cerut primarului să mă elibereze. „Este un copil, Comane!” îi ziceau oamenii. Acesta privi ulița în jos pe unde plecaseră cu o zi în urmă camioanele militare, apoi, după un timp de răgaz, cu pași repezi se îndreaptă spre ușa pivniței, o deschide și mă cheamă afară. Cineva a adus într-un ștergar o bucată de mămăligă și brânză, îl desfășură pe treapta din fața primăriei, prinzându-mă de mână. Eram îndemnată să mănânc. Mă așez lângă ștergar și încep să înfulec, dar cu o oarecare sfială, căci toți se uitau la mine! Vasâli, colegul meu de clasă, a ieșit din mulțime și mi-a adus un ulcior cu apă din care îmi amintesc că am băut cea mai bună apă din viața mea! Deodată, grupul de oameni se rupe în două și pe culoarul lăsat de aceștia se îndreaptă spre mine o femeie cu fața arsă de soare, umflată și plină de blânde, mâinile îi erau butucănoase și negre, tare urâtă! Când a fost la câțiva pași de mine am recunoscut-o pe mama! „Mamă… mamă”, am strigat și am sărit în brațele ei. Plângea! Eu, nu mai știu, plângeam, zâmbeam… eram fericită! Apoi, mama își ridică fața spre primarul care privea năucit și-i zice cu un glas grav: „Să știi, eu în Siberia nu mă las dusă! Dacă vrei, când mă întorc să plec acasă, împușcă-mă în spate. Zici că am fugit! Pe mine nu mă trimiți spre Siberia”!