Drumul

Cum spuneam, am fost luați din casă la mijlocul nopții, eu, tata şi mama, unchi, mătuşi, veri, verişoare şi prieteni, culacii satului nost; câțiva zeci ne-au adunat! Ai mei nu au putut strânge mare lucru din casă! Ne-au spus să luăm doar atât cât putem duce fiecare în spate. Mama a îngrămădit repede câteva haine într-o valiză, tata într-o pătură a pus ceva lenjerie, iar mie mi-a dat mama un cearceaf cu câteva mărunțişuri; la repezeală ea mi-a pus o carte şi un caiet aflate pe noptieră, ochii vigilenți ai unui soldat au observat şi s-a repezit la cearceaful meu scoțând cu mâna lui cartea şi caietul pe care le-a aruncat pe podea, bolborosind nervos „niet”, „niet”! Cu bagajele în spate, zoriți de comuniştii din sovietul satului şi, mai mult, împinşi de soldații sovietici, am ieşit pe poarta curții, moment în care mama a început să plângă, iar eu după ea! Curtea primăriei era plină de oameni cu bagaje asemenea nouă, aşezate la picioare, cu priviri nedumerite, speriate, întrebătoare, spre uşa primăriei de unde se auzeau voci agitate, uneori şi răcnete nedesluşite. În jurul nostru, soldați aşezați în cerc, care ne priveau indiferenți, a căror fețe trădau oboseala. Dis de dimineață am pornit spre Bălți, în camioane, cu țeava puştii îndreptată spre noi.

În gară am fost îmbarcați în vagoane de transport animale, câte 80 – 100 de inşi într-un vagon, înghesuiți ca sarmalele:

bătrâni, copii, bărbați şi femei. Vagonul în care am fost forțați să urcăm era deja ocupat, iar cei care erau acolo vociferau nemulțumiți că nu mai este loc. Un militar sovietic a strigat mânios: „dacă nu tăceți, vă împuşc duşmani ai poporului”! Am stat aproape o zi întreagă în vagon cu uşa întredeschisă şi frica în sân, undeva la o depărtare cam de 500 metri față de gară, după cum apreciau cei mai în vârstă, cu soldații de o parte şi de alta în jurul garniturii de tren. Tata ne încuraja că n-o să fim împuşcați, că dacă ar fi vrut să facă asta nu ne aduceau aici! Mereu soseau grupuri de oameni, zoriți cu urletele soldaților, îmbarcați în celelalte vagoane. După câteva ore, unii au început să se plângă de nevoile fiziologice care îi presau şi de indiferența soldaților care erau implorați să fie îngăduitori cu cei care au asemenea nevoi. Un tânăr foarte vocal are o idee năstruşnică şi întreabă bărbații din vagon dacă vor să-i arate curelele de la pantaloni; mirați, bărbații satisfac curiozitatea tânărului şi îşi scot pe rând curelele, cu o mână ținându-şi pantalonii, cu cealaltă ridicând cureaua la nivelul capului, pentru că înghesuiala era mare; astfel, tânărul întorcând fața când în dreapta, când în stânga, privirea i se opri asupra unei curele late cu o cataramă mare,

„asta-i!”, şi luă cureaua cu repeziciune din mâna omului scund şi cu mustață a cărui privire reflectă uimire şi mulțumire, probabil pentru alegerea curelei sale! Tânărul îşi făcu loc până la un capăt al vagonului şi aplecându-se, timp în care cei aflați în jur se înghesuie formând un cerc în mijlocul căruia tânărul, bolborosind, taie cu un colț al cataramei din scândura podelei, despicând cu grijă aşchie după aşchie. Atunci au înțeles ceilalți ce vrea să facă şi pe rând i-au dat o mână de ajutor. După mai bine de două ore, trenul era plecat din gară, iar în capătul vagonului o gaură scobită în podea era locul unde ne făceam necesitățile, dar cu mare grijă, să nu fim depistați.

Hrană şi apă primeam din când în când, atunci când trenul era oprit într-o gară. De fiecare dată garnitura noastră era trasă pe o linie moartă, departe de peroanele cu oameni; întotdeauna cu soldații de o parte şi de alta a vagoanelor, permanent amenințați că o să fim împuşcați dacă încercăm să fugim. Cei mai în vârstă primeau o găleată şi, sub supraveghere, erau duşi la o sursă de unde se întorceau cu apă, o găleată pentru un vagon! Când ne aduceau mâncarea, cu un camion sau o căruță, fiecare era servit în dreptul vagonului său cu un fel de lături! În primele zile nu mâncam decât cu greața în gâtlej şi valuri în stomac; după un timp aveam impresia că are gust bun şi mai doream; de câte ori nu am golit şi porția lui tata sau a mamei! Unii, din alte vagoane, au reuşit să ia de acasă puțin mălai sau fasole, aşa că, atunci când oprea trenul într-o haltă, unde locul era mai izolat şi se găseau lemne în apropiere, cu acordul soldaților, aceştia aprindeau un foc şi puneau de mămăligă în timp ce altora li se accepta împlinirea necesităților fiziologice sub vagoane; au fost momente când trenul trebuia să plece urgent, soldații zbierau să urcăm repede în vagoane, iar cei cu hrana pe foc luau vasul cu mânecile hainei şi alergau în vagon cu un circ crud, care, îmi imaginam, era gustos datorită făinii de acasă.

Tot în asemenea ocazii lăsam jos din vagoane cadavrele celor care mureau pe drum; bătrânii, bolnavii, chiar şi bebeluşi, cei slăbiți nu rezistau oboselii cauzate de stres, foame şi sete, de îndobitocirea ființei omeneşti când nevoia cerea să îți dezvălui intimitățile între semeni; de sete uneori urina se bea… ioc copilărie… batjocoriți în ultimul hal! Pe zi ce trecea mă simțeam furios, bălăbănit de mersul trenului, mă năpădeau gânduri de răzbunare împotriva celor care ne chinuiau: mă vedeam un om puternic, înalt, cu o musculatură impresionantă, în mâinile mele mari prindeam un soldat sovietic, dintre cei care ne-au lovit în noaptea când am fost luați de acasă sau dintre cei care ne umilesc în trenul ăsta, cu o mişcare rapidă şi cu o satisfacție diabolică îi suceam capul, îl smulgeam trântindu-l de pământ! Apoi alt soldat…! Dar când m-am gândit la cei din sovietul satului, oameni cunoscuți, cărora le ziceam „bună zâua” pe uliță, cu a căror copii m-am jucat şi am umblat la şcoală, cu o durere înțepătoare m-am mulțumit să răcnesc în urechile lor: „de ceee…? de ceee…? Apoi, brusc mă trezea la realitate un gemăt, un plâns înfundat sau blestemul grav al unuia din vagon. Eram eu, fără muşchi mari, fără putere zdrobitoare, fără ura care mă făcuse să mă simt bine câteva clipe în urmă, eram în vagonul acela mizerabil, înconjurat de spaimă, neputință şi moarte.

După ce ne lăsam morții pe pământ în fața uşii vagonului, eram înjurați, avertizați – a câta oară! – dacă va încerca cineva să fugă, fără somație va fi împuşcat! Iar noi, din uşa vagoanelor, priveam cadavrele celor dragi, ale rudelor şi prietenilor peste care puneau stăpânire muştele – era vară şi cald – grăbite treceau peste frunte, peste nas şi bărbie. Brusc, unele se opreau pe pleoapa ochiului, altele pe colțul gu- rii, unde cândva pecetluia sărutul celor iubiți. În gurile deschise, roiul de muşte se perinda cu iuțeală, intrând şi ieşind, precum albinele la intrarea în stup. Zăresc o furnică pe gâtul mătuşii Aglaie – sora lui tata -, suferindă săraca… a răposat noaptea trecută! Mama şi tata tot plâng… sughițând şi oftând. Grigore, bărbatul ei, a fost deportat în ‘41, Vasâlii, singurul lor băiat, a fugit în România în 1940, nu mai ştia nimic de el! Neastâmpărata furnică ajunge la urechea mătuşii Aglaie, câteva ocoliri… după care pătrunde…! Un țăran trece pe câmpul din apropiere, se opreşte şi priveşte îndelung spre vagoane, apoi se îndreaptă spre noi cu paşi grăbiți, soldații şuşotesc ceva între ei, omul îi ignoră, se apropie de vagonul din urma celui în care ne aflam şi cu voce tare întreabă: „ce este, unde vă duc?”, „nu ştim, dar credem că în Siberia…”! răspunde vocea unui bătrân. Soldații vin spre străinul curios, îl iau de sub brațe şi îl urcă forțat în vagon, în timp ce acesta protestează: „Ce faceți, mă? De ce mă urcați aici? Mă, n-auziți …? Ce faceți, mă”? Închid uşa vagonului din care se aud strigăte înfundate şi disperate ale omului devenit în câteva minute „duşmanul poporului sovietic”. Soldații vorbesc şi râd, scuipând batjocoritor!

Tata, după câteva zile de mers în vagonul ca un cuptor şi urât mirositor, a dat în vorbă cu unul ce venea dintr-un sat din apropierea noastră. Au vorbit de prieteni, cunoscuți comuni, de pământ şi de război, de una, de alta. La un moment dat, tata a simțit că omul acesta se poartă ca unul care duce o povară pe suflet. Toți aveam poveri pe suflet atunci, mă miram de concluziile lui tata şoptite mamei, la care am tras cu urechea! Însă, o dată, în timp ce trenul săgeta întunericul nopții pe câmpurile sovietice, iar tata depăna amintiri din satul nostru prietenului său, acesta începu să mărturisească cu o voce şoptită, că cei din satul său, aflați în acest tren, au fost trecuți pe listă de el. Fiind în sovietul satului, a primit însărcinarea să facă lista cu cei care trebuie deportați: cei avuți care pun piedici colectivizării, preotul şi învățătorul care au slujit pe români sau care au atitudini duşmănoase față de comunism, fiind oameni cu influență, şi pe toți cei suspecți el i-a trecut în listă. Însă, cea mai mare nelinişte pe care o are, este faptul că ultimul pe lista deportaților a apărut el, da, el… şi nu ştie cine l-a trecut pe listă, cine…!? Săracul tata, ce i-o fi spus, asta n-am mai aflat!

După ce am trecut Uralii, opririle se făceau în acelaşi ritm ca până aici, uneori eram ținuți o zi şi o noapte pe linia moartă a unei gări. Ce s-a observat mai deosebit, atunci când erau duşi ai noştri după apă sau când treceau localnici prin apropierea trenului, eram fluierați şi strigați ca „fascişti”, „duşmani” şi alte cuvinte grele! Or, pentru moldovenii noştri, aceasta era încă o suferință adăugată. Auzeam în vagon plânsetele unor bătrâni care sufereau cu mai multă putere batjocura soldaților şi a celor din soviete, decât reproşul oamenilor de rând, „ale celor ca noi”! Tot dincoace de Urali, într-unul din vagoane se născuse un băiețel. Era doar mama cu el, tatăl a fost despărțit de familia lui înainte de a fi urcați în tren, nimeni nu ştie de ce! Moaşă a fost nevasta unui învățător despre care auzeam că spunea poveşti copiilor din acel vagon, ei având un loc special alături de domnul învățător, într-un colț. Nu ştiu dacă am avut doar eu impresia, dar în timpul unor opriri mai îndelungate, când ni se permitea tuturor să coborâm în fața vagonului, băieții şi fetele de acolo erau mai… vorbăreți, pe cei mai mici chiar i-am văzut alergând unul după altul! Eh, poate mi s-a părut! Mi-era dor de casă! Dar era bine că sunt cu tata şi mama!

Mergând spre est, nopțile erau tot mai reci, la cap simțeam un curent puternic, iar unora din tren au început să le curgă ochii, lacrimi neprovocate de un sentiment sau trăiri intense, care oricum, nu mai aveau darul de a izvorî lacrimi. Într-o noapte, cu luna plină pe cerul senin, aşa încât orizontul era un contur de umbre mai mici sau mai mari, trenul este oprit în câmp. Voci sacadate şi zgomotul uşilor de vagoane, care deja îmi erau familiare, sunt tot mai aproape de vagonul nostru; o tuse şi un horcăit cu flegmă preced huruitul uşii trase de doi soldați care ne înjură şi ne spun ceva înfiorător. Eu nu i-am înțeles, dar câțiva din cei care vorbeau ruseşte au priceput; auzind, femeile au început a plânge şi a se văita, „aici ne omoară” repetau speriate! Bărbații, printre care şi tata, încercau să le liniştească, pentru că, dacă doreau să ne omoare, o făceau mai curând,

„ş-apoi aieştia au trebuință de noi la muncă, nu strică gloanțele cu noi”, ziceau ei!

Ne-au ținut în starea aceea de tensiune mai bine de o oră. Nimeni nu avea curajul să se apropie de uşa vagonului, ne-am înghesuit în spate şi în colțuri. Eu lipit de tata am privit peste capul celor din fața mea care s-au chircit, părând a se ascunde de ceva, în timp ce luna încăpățânată, rece şi glorioasă ne privea insistent. Am avut senzația că mi-e frică de lumina ei, o percepeam ca trădătoare, ne dezvăluia trupurile inamici- lor, morții care ne pândeşte prin ochii lor! Dar ea nu are teamă! „Ce fericită e luna”, m-am gândit şi mi-aş fi dorit să fiu acolo… cu ea!

După un timp, am început să o privesc cu încăpățânare, uite-aşa…! Până s-au auzit urletele puternice ale soldaților sovietici… uşile vagoanelor se închid zgomotos. Zgâlțâituri… ne balansăm înghesuiți unul în altul, ne călcăm pe picioare, gâfâit de plânset, îmbrățişări, rugăciuni. Trenul se pune în mişcare spre siberii de chiciură şi ceață.