Thanas Medi – fragment din romanul „Umbra Blestemată”

Fragment din romanul în curs de traducere „Umbra Blestemată” al scriitorului albanez de origine aromână, Thanas Medi. Traducere: Oana Glasu

•        Te culci cu fiica mea?! – vorbi la un moment dat, cu voce bolnavă şi fără să- şi ia ochii de la mine.

Am amuțit! Eram năucit de abordarea lipsită de tact şi absolut neaşteptată, aşa că nu m-am grăbit să vorbesc. Trebuia să mă gândesc bine la ceea ce aveam să spun. Era evident că el era la pământ, precum era de netăgăduit că eu însumi mă ridicasem. Căzut, arăta ca un cal care nu se poate ridica în picioare pentru că-l dor genunchii, dar care, în acelaşi timp, nu se lasă pradă căderii. Ceea ce îl împiedica să se prăbuşească definitiv era ura față de bărbatul din fața lui, de la care nu-şi lua ochii. Ura față de mine. Pe el nu-l doborâse faptul că fiica lui se culca cu cineva, îl devastase faptul că o făcea cu un albanez. „Să se fi culcat cu ultimul grec din Chrisoupolis, vorbeau ochii lui, numai cu tine nu!”

•         Eu şi fiica ta ne iubim – am spus, de parcă i-aş fi dat o veste bună, după ce m-am gândit bine – o iubesc din toată inima!Dar o asemenea veste, pentru el, echivala cu condamnarea la moarte. Care îl îmbolnăvea şi mai mult şi îi agrava şi mai tare starea.
  • Și ce să fac eu acum – zise el ironic – să sar în sus de bucurie?

  Dădu paharul de uzo pe gât, dorind parcă să-şi adoarmă furia, şi trezi din somn un tată rănit de capriciile fiicei sale. Și care cerea un mic serviciu din partea mea, omul care îi provocase rana, lăsând deoparte, temporar, cuvintele grele, pentru a le înlocui cu amabilitate şi rugăminte.

  • Ați venit aici pentru o bucată de pâine – zise – v-am îmbrăcat, v-am hrănit, v-am dat de muncă; în schimb voi vreți să ni le luați pe toate! Ați pus ochii şi pe fetele noastre, iar asta e prea de tot…

  Vorbea de jos. Parcă dintr-un loc în care căzuse şi nu se putea ridica, dacă nu i-aş fi întins eu mâna. Am fost copleşit pentru o clipă de sinceritatea lui neaşteptată şi nu voiam să-l văd atât de devastat, aşa că m-am gândit să-i curm cumva afundarea.

  • Dragostea e oarbă – am spus într-o pauză, neştiind că voi regreta la scurt timp – nu întreabă.

  Căpitanul atât aştepta. Am simțit imediat că devin totuna cu el, dar n-am avut timp să dau înapoi. Devastatul s-a agățat de cuvintele mele precum se prinde înecatul de un băț aruncat în ajutor.

  • Ai dreptate, ai mare dreptate – vorbi, uitându-se la mine precum se uită gladiatorul când încearcă să-l atace pe adversar – dragostea e oarbă, dar îi vom pune noi doi ochi, ca să vadă!

  Până aici, devoalase câtuşi de puțin rugămintea pe care o avea, în timp ce eu mă vedeam complice la o crimă. Și am ascultat după aceea, aşa cum îl ascultă vinovatul pe un alt vinovat. Pentru el, până la urmă, eu nu eram ca ceilalți albanezi, ba chiar, în alte împrejurări, am fi putut deveni prieteni. Asta nu o spunea numai el, ci şi majoritatea grecilor din Peramahala şi „Kolokotronis”. Totuşi, pe de altă parte, asta nu însemna nimic. Pentru că există mulți negri cu inimi albe, dar pe ei nu-i albeşte niciodată albul inimii… El voia să spună că, aşa cum negrul rămâne negru, şi albanezul rămâne albanez. Prin asta, nu intenționa să mă umilească; voia doar să-mi dea de înțeles cât de puține erau şansele să-i devin ginere: soțul fiicei sale. Pe acea fată, el o crescuse pentru vise mărețe şi nu să devină soția oricui care-i iese în cale. Adăugând şi „a ultimului bărbat”, ceea ce mie mi-a căzut foarte greu. Nu puteam accepta o asemenea calitate, aşa că am reacționat imediat într-o explozie de sinceritate care mişca şi piatra. I-am spus că, dacă m-ar cunoaşte mai bine, nu ar vorbi aşa. Că aveam intenții serioase, că o iubeam pe Kristiana mai mult decât orice altceva pe lume, că eram dispus să mă căsătoresc cu ea de mâine şi că, dacă nu ne-am căsători, mai bine aş muri…

  • Lasă, oricum – m-a întrerupt căpitanul care, în acel moment, mai mult decât orice îmi dorea moartea – important e să găsim soluția.

  Soluția era acel mic serviciu pe care mi-l cerea: să plec de bună voie. Să plec de lângă Kristiana, de lângă el, de pe strada „Kolokotronis”, din cartierul şi oraşul lor. Grecia avea suficiente locuri unde m-aş fi putut duce, iar casa pe care o aranjasem şi arăta mai bine decât a lui, ar fi cumpărat-o el la preț dublu. Numai să fi plecat, să fi plecat, să fi plecat! Căpitanul îşi dorea plecarea mea precum doreşte leprosul să scape de lepră. Și precum vrea orbul să-i revină vederea. Venise un moment în care se părea că el câştiga, iar eu pierdeam. Căpitanul, care până atunci era în cădere, începuse să-şi revină. Dar mă costa mult „complicitatea la crimă” şi, de aceea, pentru a preveni înrăutățirea ulterioară a situației, am reacționat ridicându-mă nervos în picioare.

  —Nu voi pleca – am zis mai hotărât ca nicicând – aici este casa mea! Iubesc Grecia la fel de mult cum o iubeşti şi tu! Iar Kristiana, fie că-ți place, fie că nu, va deveni soția mea!

  Cu aceeaşi impulsivitate s-a ridicat şi el de la masă, lepădându-şi pielea de tată rănit şi îmbrăcând-o pe cea de tată feroce.

  • O să te ard de viu! – zise, acumulând în privire tot veninul.

  Arde-mă – i-am răspuns fericit că mă voi sacrifica pentru iubire – ai mai făcut-o o dată!

  Acum o s-o fac serios!

  • Fă-o, e suficient că o să fiu soțul fetei tale – am zis la final şi am înțeles că venise momentul să mă retrag.

  Plecând, am auzit scaune căzând, farfurii spărgându-se, sticle prefăcându-se în cioburi şi vorbe ce nu mai puteau fi stăpânite:

  Niciodată, niciodată nu va fi soția ta, decât dacă mor eu!

  Afară am fost întâmpinat de vântul care m-a învăluit în rafale turbate. Și de noaptea care se strecura pe la colțuri pentru a nu fi prinsă de ele. Două ore mai târziu, nu-mi venea să-mi cred ochilor: însuşi căpitanul mi-a adus-o pe Kristiana acasă. O ținea de mână, de parcă ar fi ținut căpăstrul unui catâr care nu suportă samarul. Ia-o – mi-a zis – dacă tot vrea să plece, mai bine ți-o aduc singur! Acum, pentru mine e moartă. Și, întrucât e moartă, o voi îngropa mâine. Niciunul dintre noi, nici eu, nici Kristiana nu am înțeles ce a vrut să spună cu ultimele cuvinte. Ne-am uitat unul la altul, apoi am urmărit cu ochii ceea ce se dizolva ca o enigmă întunecată în noapte.

  Acea sâmbătă cu vânt turbat a fost a două-zecea noastră noapte, dar nu s-a întâmplat nimic din cele nouăsprezece nopți fierbinți. Eram reținuți de incertitudinea de azi şi de coşmarul de mâine. A doua zi, am asistat la o scenă nemaivăzută şi nemaiauzită, despre care, ulterior, avea să afle nu numai Chrisoupolisul, ci toată Grecia. Inițial, dis-de-dimineață, s-au auzit bătăile marelui clopot de la „Profetul Andrea” care sunau a mort. Veneau adânci, grele şi cu o întrerupere constantă una de cealaltă. M-am trezit primul şi m-am bucurat că încă dormea Kristiana, că n-a auzit sunetele mortuare şi că a rezistat rafalelor vântului. Toată noaptea, în vis, ea şi cu mine ne-am luptat cu vântul. Kristiana a încercat să se țină, ca să nu o ia vântul cu bucile lui umflate, în timp ce eu le înțepam cu un cui ruginit. Astfel încât, vântul să nu mai aibă putere să sufle. M-am bucurat că rezistase vântului, dar m-am speriat de sunetele mortuare care m-au trezit imediat din somn. Am ieşit pe verandă, de parcă aş găsi acolo o bucă uitată de vânt. Și ca să-i întreb pe trecătorii ocazionali cine a murit. Afară nu bătea vântul. Nu erau nici trecători. Dar pe scări era o coală plină cu scris lizibil şi panglici negre pe margine, precum anunțurile pe care le distribuie pompele funebre. M-am înfiorat când, sub cruce, am citit de departe numele Kristianei. „A murit Kristiana Stratigopulus, în vârstă de 28 de ani”. Erau menționate: durerea apropiaților pentru omul pierdut, ora pentru bun rămas şi locul unde urma să fie înmormântată. Am luat coala ca s-o rup pentru a nu afla Kristiana, dar o astfel de acțiune era complet inutilă. La urma urmei, astfel de coli au răsărit în fața ochilor mei din toate părțile, lipite pe stâlpi sau în jurul prunilor de pe trotuar. Kristiana m-a găsit cu anunțul de deces în mână.

  • A făcut-o – zise cu voce stinsă când îl citi – omul a luat-o razna!

  Nu ne aşteptam la mai mult de atât şi de aceea nu ne-a venit să credem ce-a urmat puțin mai târziu, când am văzut venind maşina funerară. Ne-am înghesuit amândoi lângă fereastra sufrageriei căreia îi lăsasem unul dintre obloane întredeschis. Kristiana nu păruse prea îngrijorată de anunțuri, dar când a văzut maşina care transportă morții, s-a pierdut. A înghețat şi s-a albit la față, precum floarea de prun. Cu toate acestea, nu s-a mişcat din locul de unde observa ce se întâmplă. Maşina s-a oprit între poarta curții şi cuşca lui Mili. Doi bărbați de la pompele funebre au deschis uşa din spate şi au scos un sicriu negru. Capacul sicriului, pe care era scris numele Kristianei, l-au sprijinit în picioare de poartă. Sicriul în sine, l-au lăsat gol în mijlocul curții. Apoi au coborât două coroane mari de flori albe cu ciorchini de gardenii proaspete între ele. Le-au agățat cu grijă de ambele părți ale capacului. Trecătorii ocazionali întrebau cum stau lucrurile şi îşi făceau cruce cu fața îndreptată spre răsărit sau spre „Profetul Andrea”, şocați de ceea ce le auzeau urechile. Și îndu- rerați de sunetele lente ale clopotului care bătea a mort şi care încă se mai auzeau. Unii dintre ei şi-au continuat drumul, în timp ce alții au rămas. Apoi au venit şi alții. Până s-a format o mulțime pestriță, care şi-a mărit corpul, ocupând tot mai mult spațiu din strada „Kolkotronis”. Nici măcar bătrâna florilor nu s-a alăturat mulțimii, cu excepția unui grup mic. Ea nu s-a mişcat de pe scaunul ei de răchită unde îşi încălzea oasele, decât uneori, când se apropia puțin de balustrade. Probabil pentru a vorbi cu cei din grup. Între timp, a apărut căpitanul care până atunci nu fusese văzut nicăieri. A ieşit dinăuntru, când nu aveai unde să mai arunci un ac în mulțime. Purta un costum gri cu o bandă neagră în dreptul inimii şi pantofi care străluceau. Se apropie de capac, se opri la o palmă distanță de el şi îşi scărpină gâtul, semn că voia să vorbească.

  • Nu sunt nebun, sunt trist – începu să vorbească după ce-şi întinse privirea spre capătul mulțimii – vreau să vă spun ..

  Dar n-a putut continua, pentru că l-a întrerupt bătrâna florilor.

  • Ruşine, ruşine – strigă ea deodată, sărind de pe scaun în față, ca nişte aripi de corb – cum am ajuns să-i îngropăm pe cei vii?! Nu eşti nebun, eşti un rasist bolnav!
  • Dar, doamnă dragă – răspunse căpitanul cu glas domol, ca o şoaptă de mort – deşi eşti nebună, spui bine unele lucruri. Da, sunt rasist, dar doar pentru a mă proteja. Mulți dintre aceşti oameni de aici sunt rasişti ca mine, dar le este teamă să spună asta. Mie nu mi-e frică.

  Trase aer în piept şi începu să explice ce înseamnă cu adevărat să fii rasist. Rasist, după el, ar trebui să fie cel care are cu ce să se laude şi nu cel care nu are cu ce să se laude. El era grec şi, ca atare, avea cu ce să se laude; pe când un albanez nu se poate lăuda cu ce n-are. Și, întrucât n-are, se laudă cu ce-i aparține lui, grecului. Cu ceea ce este al lui: numele lui, istoria lui, strămoşii lui, mândria lui, Grecia lui şi fiica lui. Dar asta nu însemna că îşi va pleca el capul, pentru că grecii nu fac asta niciodată. Nu i-a făcut fetei nuntă, dar urma să-i facă înmormântarea. De când a fugit cu albanezul, murise pentru el şi fiecare mort merită o înmormântare. Albanezul putea fi om bun, dar el nu l-a vrut ca ginere.

  —Îmi stă aici – arătă el spre stomac – ca un par de gard. Dragostea lui pentru fiica mea poate însemna fericire pentru el, dar pentru mine este o nenorocire. Și la nenorocire răspund cu nenorocire: astăzi o îngrop pe cea care m-a iubit şi m-a ascultat atât de mult când era mică, dar nu m-a mai ascultat acum, când a crescut. Când maşina mortuară împreună cu mulțimea a luat drumul spre cimitir, Kristiana a vorbit cu o voce tremurândă:

  „Acum trebuie să plecăm de aici cât mai curând!” Iar, în timp ce închideam geamul, am auzit-o pe bătrâna din față spunându-le florilor:

  —Îi spun soțului meu să mă ia şi pe mine prin livezile acelea, să facem sex, dar el întârzie să vină!