Senzația de vid, de gol, nu pune dintr-odată stăpânire pe noi, ci treptat, cu fiecare pas pe care îl facem pe drumul vieții, cu fiecare obstacol ivit în cale. Cu atât mai mult când ești singur. În Cartea neantului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2022), Tamara Pop dezvăluie vârtejurile care se află în profunzimile omului și pe care acesta luptă din răsputeri să le biruie.

Tema lumii ca teatru, a omului actor pe scena vieții, nu este una nouă, însă abordarea – da, pentru că, la spectacolul acesta, spectatorii nu sunt altceva decât niște contururi de carton („Sunt actorul propriei vieți,/ pășesc pe scena goală/ și în sală aud zeci, sute, mii de voci care-mi strigă/ numele/ însă sunt doar oameni de carton,/ fețe fără figuri,/ lacrimi fără obraji, râsete fără guri” – O comedie). Ne aflăm, astfel, în prezența unei comedii amare în care realul se ia la trântă cu prefăcătoria, fără un învingător anunțat. Ori, da? Prefăcătoria? Înșelătoria? Minciuna? Tot ce se poate, pentru că bezna devine tot mai densă („Dar parcă nici nu mai contează/ știind că negrul absolut are să te înghită,/ să te transforme în sclavul său” – Răbdare). În acest întuneric pătrunzător se ascunde, însă, și speranța care îmbracă forma iubirii (și trupească, și sufletească: „știam că o să mă trezesc în brațele tale/ va durea atât de tare/ și poate de aia am și întrebat «ninge afară?»/ pentru că simțeam strania iarnă/ ce crește în noi, mușcând din amintirea verii/ cu ură și patos, dar cel mai mult, cu regret” – Ceva mai mult întuneric).

O dragoste cu năbădăi, așadar, dar care este văzută ca o salvare, o ieșire din singurătate („Te pictez în culori obscure, îți dau formă din priviri/ și mă rog să nu te uit,/ să nu fugi,/ să nu mori./ Oglindește-te în mine, sunt tot ce ești deja,/ respiri prin mine, sunt tot ce ai fost cândva” – Noaptea suntem). Din nefericire, singurătatea poate fi și în doi, iar sentimentele se disipează, distanța dintre două inimi, până nu demult îngemănate, crescând brusc („Râuri întregi de cafea,/ Între tine și mine,/ Nu ne vorbim,/ Nu ne ascultăm/ (…)/ Am rămas aici,/ Noi doi, singur/ ca la început” – Râuri de cafea), peste râul de cafea ce curge între ele neexistând niciun pod.

Mai mult, singurătatea este accentuată și de oraș, prin zgomotul, prin tumultul său („Luminile orașului se aprind și se sting,/ dintr-un capăt de drum/ se aud clopote funebre ce-mi plâng singurătatea/ cu voci metalice” – Solitudine), cu ispitele, cu păcatele sale („mă rup din realitatea oului/ în lumea zgomotului,/ unde tună tropot de vară/ și bulevardele se spală/ cu păcat și lacrimi uitate/ și fum de țigară/ și beri la halbe” – Instantanee urbane).

Pe de altă parte, oricât de neagră ar părea o situație, nu trebuie uitat că întotdeauna după noapte urmează o nouă zi („stau și aștept dimineața/ când zorii zilei mă vor spăla de păcate/ și-mi vor da promisiunea unui nou început” – Oglinda) și nici faptul că până și într-un loc tenebros cum e orașul există undeva un refugiu, o adevărată arcă a lui Noe („Camera de hotel s-a preschimbat într-o cușcă/ pentru șerpii și păsările/ ce nu au avut vreodată șansa/ de a se târî sau de a zbura deasupra sau în adâncurile oceanului” – Camera de hotel).

Așa cum nu trebuie uitat nici tigrul care sălășluiește în noi, care își trage energia din trăirile noastre, puterile sale de a se război cu neprevăzătul, cu impostura fiind nebănuite („Un tigru mi se ascunde printre coaste./ Îl țin precum într-o cușcă/ Și îmi este teamă că/ Într-o bună zi ar putea să scape./ Rage la fiecare bătălie a inimii/ Și- mi sfârtecă în două carnea,/ Se cuibărește printre amintiri/ Și toarce doar atunci când are chef.// M-am obișnuit deja,/ Pot spune că ne-am împrietenit …” – Tigrul). Tamara Pop își face curaj și vine în fața cititorului de poezie cu acest volum de debut care se caracterizează prin franchețe și vigoare, dar care poartă un titlu înșelător, neantul fiind în viziunea autoarei doar locul propice întru nașterea poeziei.