„Iubește și lasă-mă în pace”

„Iubește și lasă-mă în pace” – reperele unei călătorii în intensiune – Ana Nagy

În pluralitatea lumilor noastre subiective există punți de legătură, noduri a căror rețea construiește, dacă nu realitatea, atunci ceea ce putem numi una. Traseele schițează din mers hărțile propriului destin, indiferent că au fost străbătute, ocolite, redescoperite, inventate, abandonate sau numai marcate. Pe urma acestui fel de traiectorii se articulează povestirile Lorenei Stuparu în cartea publicată la Editura Neuma,

Iubește și lasă-mă în pace – pentru mine post-jurnalul unei călătorii în interioritate. Structurat în scurte povestiri, acesta îi permite cititorului să-l lectureze în ce ordine dorește și să-l interpreteze ca pe o hartă fără legendă, la propria scară, în propriul stil și de ce nu, după predispoziția lui la reflecţie. De această libertate profit și eu în creionarea traseului personal de lectură cu valoare de semn de carte.

Prinsă în traficul existențial, autoarea nu este atrasă, cum te-ai putea aștepta, de lumina semafoarelor. Schimbarea culorilor ar presupune atenție, instinct de conservare, viteză de reacție, strategii. Nici călătoriile confortabile nu-i priesc. Ea este mai degrabă magnetul trecerilor libere, fără încordare sau luptă, întrucât sunt evadări, ieșiri în invizibil, anestezieri alteori, dar întotdeauna pași înăuntru.

„Odată cu tramvaiul, înăuntrul minţii ei se luau la întrecere cu o viteză uluitoare un microbuz și un tren. Ea stătea liniștită pe un scaun de plastic precar, dar creierul îi fierbea, așa trebuie să se fi întîmplat în experienţele alchimice. Și deodată se oprea. Își vida mintea. (…), închidea mașina de gândit. Atunci când reușea să obţină ceva frumos și rar, atunci când din tot balastul ăsta pe care-l transporta mașinuţa ei interioară reușea să ajungă pe o cale oarecum ilogică la o ţintă luminoasă, o învelea ca pe un cocon într-o pauză, într-o ceaţă analgezică, să nu-i suprapună alt gând, să nu se piardă”. (Când privind înapoi nimic nu va mai fi de făcut).

Suspendările pe „inevitabilele căi ale vieții” din mașinăria automată a gândirii ori a gestului cotidian creează spațiul nevoii de scris care se împlinește, fără împlinirea scontată. „Când era aglomeraţie pe autostradă sau la intersecţii, nu mai aveam timp să mă examinez. Și cred că de aici se naște literatura. Mai mult din aglomeraţiile negândite la timp și, mai puţin din cuvintele scrise deasupra ușii care se deschide nu pentru a rupe tăcerea, ci, asemeni portierei, din obișnuinţă.” (Roata de rezervă)

Deși conștientă că scrisul nu este mântuitor, autoarea îl exersează terapeutic până la confundare cu existența. „Creionul îi făcuse o dungă mare în palmă, adormise strângându-l, de parcă ar fi vrut să se apere de eventualele vise urâte.” (Punct de vedere– Cercetări); „Realitatea este că nu-mi pot scoate cu niciun chip ficţiunea din cap.” (Iubește și lasă-mă-n pace)

Poate de aici și trecerile, uneori frustrante, de la persoana I la persoana a III-a ale povestitorului. Spargerea succesivă ori simultană a fiecăreia dintre aceste persoane în perechi opuse (de pildă, ea ca el și eu, sau eu ca ea și el!) se dovedește necesară, dacă nu din aversiune față de oglinda re- trovizoare, atunci din nevoia de apărare în fața imensei ei capacități devoratoare.

Alegerile dimpreună cu ceea ce nu este ales creează inevitabil trafic, povestea lui, precum și semnele de recunoaștere a participanților la acesta. „Suntem sau existăm pe măsura cuvintelor care ne intră și ne ies din vocabular, a legăturilor dintre ele, nivelul nostru adevărat de trai stă în calitatea cuvintelor neschimbătoare, datorită cărora suntem aceeași, indiferent unde ne-ar fi domiciliul (…).” (Indiscernabili)

Deplasarea și, din nou, opusul ei sunt experimentate simultan din perspectiva inedită și dureroasă a roții de rezervă. Închisă în portbagajul când exil, când refugiu, roata de rezervă e incapabilă să influențeze direcția în sensul dorit. Pe măsură ce drumul se derulează, cu serpentine abrupte și frânări cu efecte pe termen lung, roata suspendată redescoperă rotirea în sine, asemenea celei a unui fetus în uterul matern.

Autolimitările, restricțiile unei conștiințe mai degrabă învinovățite decât vinovate, dar și suferința morală la care este constrânsă, o scot din rezervă, forțând-o să opteze definitiv pentru intensiune – dacă nu roata de serviciu, atunci roata în propriul serviciu.

Despre întoarcerea la sine prin debilitarea falselor identități, dar și despre sensibilitatea și profunzimea autoarei vorbește de la sine și fragmentul de mai jos, generator de opriri, nu mă îndoiesc, și în traficul lecturilor altor călători prin carte, cel puțin la fel de predispuși la fragilitatea autoreferențialității. „Este aproape reconfortant să privești flacăra unei lumânări, i-a răspuns ea după o tăcere ce părea că se va prelungi la nesfârșit. Cum se rotește ea după fitil, în jurul propriei arderi. Cum începe să lăcrimeze, apoi devine tot mai zbuciumată, cum o năruiește propria-i lumină și cum din năruirea asta își face punct de susţinere – căci dacă la-nceput abia se poate ţine dreaptă în suportul de sticlă, pe măsură ce se consumă, se lipește tot mai mult de acel suport, iar când lumina i se stinge cu totul, ceara informă care se răcește treptat devine un suport mult mai bun pentru o altă lumânare.” (Într-o bună zi vei avea viaţa ta și va trebui s-o împaci cu mine)

În oricare din ipostaze și locații, cerul rămâne punctul constant de referință al călătorului. „Oricât de nesăbuită ar fi puterea mea de a plăsmui un mare sistem de rulare ce include în mod egal iubirile într-o viaţă, totuși, cât de departe ești, Cerule, de tine mă despart cel puţin două apartamente inegal suprapuse! Distanţa dintre mine și cer, pe care-am reușit s-o inventez și s-o păstrez constant în acea perioadă, m-a ajutat să-mi găsesc echilibrul (…)”. (Roata de rezervă)

Ca și leagăn al copilăriei ori al prieteniei, aș adăuga, care nu este lăsat gol în niciunul din momentele în care este nevoie de siguranță, reechilibrări imediate, pe fratele Cătălin, sora Anca, prietenul Eugen, chiar gazda de pe Dr. Lister. Personajele, cel principal fiind soțul – prezent mai degrabă prin bilețele și gesturi care lezează (Această fântână, această cruce) și mai tot timpul absent în fel și chip – sunt lăsate să se povestească singure, prin dialog ori convorbiri telefonice eșuate în monologuri apocaliptice (Când Joe Black nu se lasă). Autoarei nu-i lipsește atenția precisă pentru detalii, umorul contextual, ironia elegantă și autoironia, întreruperile bruște în logica narațiunii sau suprapunerile neașteptate, de multe ori derutante, de scene. Maternitatea este descrisă într-o secvență uluitoare prin realismul în care se amestecă durerea și sfințenia nașterii cu grotescul atmosferei și candoarea proaspetei mame: „(…) plângea pentru că, neavând nici cea mai mică tentaţie, acceptase acest viciu fără să înţeleagă egalitatea gravităţii păcatului în trup cu aceea a păcatului în suflet, fără să știe că ne trebuie corpul nu numai pe Pământ, ca să aibă unde să stea sufletul ce la un moment dat va zbura din el nealterat, dar și după ce intră în descompunere, pentru învierea de obște, plângea, în sfârșit, punctual, pentru că ultima dată tot trupul îi fusese expus în calea ironiei sorţii, dar asta înaintea triumfului din zori, când adusese pe lume copilul, victorie ce face din orice femeie o eroină și-o înalţă la loc, după toate căderile, măcar pentru câteva minute, la starea feciorelnică.” (Prietena mea, existența)

Realism găsim și în scena practicii studențești de la ILF Berceni, care pune în evidență talentul de a surprinde concis mentalități și caractere. Recunosc că mi- ar plăcea să scrie, în chiar maniera din scena invocată, o carte despre studenția din perioada ceaușistă, cu accent pe cea la facultatea de filosofie-istorie. Nu doar fiindcă tema e cât se poate de generoasă, ci poate și fiindcă am studiat împreună.

În cartografierea ciudatelor itinerarii ale iubirii, pentru că despre iubire este până la urmă această carte, Lorena Stuparu depune, fără patetism, mărturie brutală despre diversitatea, frumusețea, abisurile și limitele lor. „A iubi din milă. A iubi pentru a repara o greșeală, a ispăși un păcat. A iubi pentru a fi echitabil. Pentru că tu, la rândul tău, ești iubit. Din reciprocitate. A iubi pentru a cunoaște. A iubi pentru a te cunoaște. A iubi din disperare. A iubi din atracţie pură. A iubi din pasiune. A iubi cu devotament. A iubi din curiozitate. A iubi din inconștienţă (în mod iresponsabil). A iubi pentru a aproxima idealul. A iubi din obligaţie. A iubi din fascinaţie. A iubi din nebunie, din indecenţă, din orbire, din pierdere a minţii, a iubi până la sacrificiu… A iubi… A iubi pentru că așa îţi cere sufletul. A iubi din tulburare…” (Roata de rezervă).

Pe marile artere, linia vieții se intersectează iremediabil cu linia morții, prezențele sunt lipite de absențele lor absolute sau ideale: „ (…) nimic nu o-mpiedica, în taina senzaţiilor acelea plăcute, să-și ordoneze materia sufletească în idealuri care tocmai prindeau contur: Profesorul, Poetul, Cântăreţul, Actorul, Filosoful. În fiecare dintre aceștia deslușea câte-un cavaler, câte-o asceză, câte-o dorinţă de retragere prietenoasă din lume, sihăstria unor autocomentarii ce interzic, de la un anumit punct, viaţa.” (Când privind înapoi nimic nu va mai fi de făcut)

În filigran se întrevăd însă și reconfigurările de intersecții, noile variante posibile ale întregului: „Dar acum tocmai mi-am dat seama că nici-un bărbat de pe lumea asta nu merită atâta zadarnică tandreţe. Și cu cât mă-mpresoară pustia acestui gând, cu atât mai bine înţeleg funcţia gnoseologică a iubirii.” (Iubește și lasă-mă-n pace); „Dar dacă până și copacii încă umbroși învăţaseră singuri drumul de la vară la toamnă, poate și de la viaţa iraţională pe care o trăise era ceva de învăţat, fie și cu preţul ei: forţând-o să se împlinească din renunţări și remușcări”. (Într-o bună zi vei avea viața ta și va trebui să o împaci cu mine)

Nu întâmplător cartea începe cu povestirea „Iertarea”. Numai de acum poate avea loc întoarcerea, tămăduirea, fără victimizare, până la capăt. Iertarea este cea care întoarce paginile confruntării dintre sine și eu pentru a fi rescrise, trecutul pentru a putea fi, în lipsa sentințelor, integral asumat. Despre cum a fost posibilă o asemenea obsesie, ce impact a avut asupra vieții o singură, uriașă forță de anihilare, confundată dement cu iubirea, despre cum s-a derulat călătoria cu această forță „pe orbita aceleiași comete”, întru regăsire de sine prin iertare și iubire necondiționată, sunt cele mai multe din povestirile acestui volum captivant.