Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme

tocmai când jucam şeptică

şi tocmai era să câştig.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată

du-te dracu, mormăiam în gând,

apoi, cum face toporul spărturi în lemne:

-bine, bine, hai că vin!

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie

cu iz de bălegar şi narcise

tu aveai limba coclită

şi părul cărunt

gâfâiai şi pământul

era o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea pe această lume respirând

, altfel, erai o istorie

din riduri îți ieşeau păpădii

fiecare părticică din noi se ducea, aluneca,

adormeai uneori a crâng

şi a atâta blândețe

vedeam frunzele murindu-ți în şorț

şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită,

mâna bătrână culegând urzici

vai, era atâta rouă pe tine!

Tremurai. Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii

în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrențe

vântul i-a mişcat până la trosnet

ori poate că soarele era prea încins.

Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,

toate clipele treceau lipicioase

şi toți oamenii aceia din curte păreau trişti.

Spuneau cuvinte întrețesute,

pânze de păianjen din poduri,

ascunse şi subțiri.

Nici nu-nfloriseră crinii

eu învățasem să îmi fac cruce frumos

se mira lumea

era primăvară,

atâta primăvară

şi eu mâncam colivă

sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal

acolo unde sunt morții,

unde se tace.

Popa termina de băut

ultima cană cu vin

mă umfla râsul

când râgâia la icoane

beat turtă,

dar tu nu mă mai înghionteai

taci fă dracu din gură

şi lasă capu’ în jos, năroado!

Tu erai acum un popor de iepe bolnave

sub un grajd năruindu-se.

Tu erai legată cu o broboadă neagră

şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine

la câini.

Cică mucegăise.

Mai ştii găleata aia din tablă tocită

strâmbă, lovită, parcă o văd,

erau în ea lalele şi lumânări

flori de curte abia îmbobocite

flori umile, flori mici.

Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări,

dar mi-a rămas mâna întinsă

ca o praştie după vrăbii

n-am prins niciodată nimic

doar am schilodit vieți, apoi n-am mai dormit

câteva nopți. Și iar am plâns

şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum

cineva te pierduse, Marie,

cineva te tot striga

să mă doară pe mine

cu numele maicilor aspre,

cu vântul iernilor de pe aici,

cum e pelinul din spatele casei,

amarul din putinile cu vin oțetit.

Mai trec şi acum oi pribege

prin spatele zidului

pasc umbre de miei, doar atât.

Atâta

praf

şi atâta linişte, Marie!…

Zgârii pereții cu o coajă de nucă

sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porți;

Le sap şi am părul tău cărunt

pe sub unghii.

 

 

Mi-ai scris numele cu carioca

În noaptea aceea n-ai mai putut săpa,

se lăsase gerul şi pământul avea o crustă îndărătnică.

Tatăl unuia dintre noi venea mereu costumat într-o hlamidă roşie,

intra pe strada îngustă conducând un camion făcut din pachete de Kent 663*,

dacă nu cumva şi el era doar un carton lipit pe un zid,

o scrisoare trecând prin orfelinatul acela

în care câinele Frantz linge şi azi picioarele singurătății.

Tu putrezeai cu o lumânare în mână

în teritoriile iernii,

probabil pentru că eu începusem

pe dinlăuntrul tău

să mă numesc

Elena,

 

alăturare de litere aproape şterse

pe geamul

autobuzului de navetişti. Septicemie.

La capăt de linie, în noapte, numele meu rămânea totdeauna.

Singur.

Ți s-a spus să te speli în ligheanul de sub pat

păstrat special pentru gravidele cu perfuzii.

Luna scuipa sâmburi, aşa credeai,

dar acolo era

doar dispreț şi argint.

Întinde-te,

vei naşte copite de cerb şi mere strivite,

gangul pe care te-ai prăbuşit întâia oară a dragoste,

acum taci, tâmpito*,

îți aminteşti câteva degete smulse din păr

şi icnetul. Atât.

Ce dacă tremuri, ce dacă înjuri,

ce dacă vomiți cârpe?

Dungile de pe burtă îți vor da culoarea biscuiților englezeşti

însoțiți de ceai negru şi trandafiri subțiri de Ohara

eşti binecuvântată, pluteşti deasupra tuturor într-o rochie de mireasă

poți curma stafia bărbaților pentru care nu ai existat,

nu i-ai iubit, nu te-au iubit

saliva lor cleioasă, jegul, izul de usturoi şi papură

trecând prin acel ADN abstract al împerecherii,

te poți agăța de carnea patului ca de o dragoste furibundă,

ți se vor şterge vânătăile de pe trup.

Hai,

mă poți naşte, nu-ți voi spune nimic,

nu te voi lovi. Mamă.

Mi-ai scris numele cu carioca, ai rupt hârtia,

apoi ai înghițit-o.

 

 

Baladă vrăjită pe un stâlp înflorit

Leagă, Doamne, vântu-n iesle

şi mă-ncuie-ntr-o copită

cu cinci maici de crânguri murge

şi cu jar trosnind sub plită;

 

Doamne, de-un potop frumos,

cu doi miei de câmp de mure,

 

leagă ochii mei să-ndure

dorul ei de vin lutos.

 

Leagă-mă de mine, Doamne,

cu tăciune stins pe râuri,

cum şi ea, pe greabăn frâuri

mi-a tot pus din colţ de ochi

 

şi mi-a răsucit prin oase

verzi spărturi de lemne coapte

şi-mi tot rupe, şi-mi tot coase

ploi de ea prin mâl de nopţi.

 

Leagă-mă ca pe o toamnă

de un stâlp de mânăstire

şi-mi citeşte din Psaltire

cu doi ochi subţiri de hoț,

 

cu doi ochi subțiri de doamnă;

să nu plec, să nu mă fure

cu tot sufletul din mine

ca pe-o cană cu afine,

ca pe-un braţ de flori la porţi.

 

Leagă, Doamne, dacă poţi…