povestea bătrânului prinţ

în cochilia scoicii aduse de la mare

acolo îşi găsise adăpost

(micul prinţ crescuse mare

şi părăsise colţul de lună

de unde privea

ca printr-un ochi întors

pământul)

era singur

până şi singurătatea îl părăsise

pentru că nici ei

nu îi plac oamenii trişti

nici bătrânii

 

în cochilia scoicii aduse de la mare

bătrânul prinţ stătea

în poziţia liliacului

spânzurat de literele

singurului cuvânt

pe care şi-l amintea

 

era începutul toamnei

şi urma să se nască iar

 

 

 

vară indiană

ştie că va mai trăi

deghizată într-un anotimp

cald, indian

dar fără culorile războiului

pe faţa caldă

a soarelui

 

ştie că va rămâne acolo

până ce o vor goni ploile

şi ceţurile

şi brumele însingurării

 

e o vară/ toamnă acum

el îşi numără silabele

în care a adunat singurătatea

şi scrie pe geamul aburit

de ploaia caldă-

doareee!

urare

sfârşit de septembrie

cu gust amărui

de aniversare

un hepibărzdei umed

pe spatele fluviului

cu fumul de lumânări

despre care nu ştim sigur

dacă sunt pe tort

sau pe colivă

 

sfârşit de septembrie

lăsat în loc de la mulţi ani

mie

 

 

al risipitorului

am uitat secunda pe cadran de ceas

timpul mă aleargă spre capăt de drum

viaţa – o clepsidră, atât ne-a rămas

ziua se preface într-un nor de fum

 

taica chronos arde zâmbetul sub mască

un lung şir de viruşi într-un şir de vieţi

adormit în iarbă un arhanghel cască

desenând în ţărnă un stol de ereţi

 

risipesc lumina peste cenuşiu

ameţit de dorul soarelui de mâine

nu-mi pasă de moarte, eu încă sunt viu

cu trei peşti în mână şi bucăţi de pâine

 

risipesc cuvântul fac din el un crez

înger de-ntuneric astăzi în poez

 

 

poezoland

cât de ciudat să trăiască în tine simultan

două anotimpuri antitetice

 

cât de ciudat să te cuprindă iarna

cum o haină tocmai scoasă din congelator

iar tu să ai în brațe

verdele zâmbetului de nou-născut…

 

în poezoland totul e armonie

oraşul cu fluviul

iarna cu primăvara

întunericul şi lumina

 

doar omul cu omul

se mai caută încă

 

cât de ciudat dar totuşi

cât de normal…