Fotografie cu Umberto
- Umberto Eco stă pe scaun, cu ţigaretul în colţul gurii, la un târg de carte, la Frankfurt, de zici că e Dumnezeu – Dumnezeu o fi fumând și el din când în când câte un trabuc, când pune semnătura pe noi? – și dă autografe. Bliţurile nu-i tulbură literele și nici lui nu-i pasă, aplecat din curiozitate peste umărul său, chelia mea se oglindește perfect în chelia lui! Numai că el nu este îndrăgostit, mă gândesc, în timp ce-l privesc cum scrie, dar femeia aceea din faţa lui, care-i urmărește orice mișcare, pe care de altfel nici nu o face, ar putea să ia cina cu el, mai degrabă, decât ar accepta coșul de flori pe care aș vrea să i-l trimit. Asta nu e viaţă, ceva nu e în regulă, cu toată admiraţia ce cade pe bietul profesor încremenit în pixul de plastic, cu care-și zgârie numele apăsat, într-o caligrafie confuză, de învăţat. Mă gândesc, mai apoi, cum ar pleca Dumnezeu cu iubita mea acasă și mi se pare nedrept ca el să-mi fi scris și bucuria, și moartea.
Erai pregătit să te ucidă
- Nu știu în ce an să fi fost, eram o mogâldeaţă de om, pe care-l doborau la pământ furnicile și iarba mai înaltă decât un stat de om, când taurul, cu botul mirosind a lapte, mi-a lins creștetul și mi-a stricat cârlionţii pentru totdeauna; bunica l-a alungat, dar el tot a venit la mine, într-o după-amiază de toamnă, cu soarele încercănat apunând în mocirla râului, la Frankfurt pe Main, când mă ţineai de mână și parcă voiai să nu fiu luat în coarne de cireada de tauri scăpaţi peste bărbatul călare, gata să-l ucidă, să-l calce-n picioare, într-o litografie a lui Picasso. La-nceput am crezut că sunt singur, dar el, taurul, era acolo, în faţa mea, nu se amesteca în turmă, pândea fioros, cu botul mirosind a sânge, sărea din stampă și te pândea. Acum știu, însă, că tu abia așteptai împotrivindu-te și erai pregătită să te ucidă. Îţi era numai milă de mine că voi fi martorul acestui măcel, pe care-l așteptai cu bucurie, în care să fii, încă ţi-e bine.
Închisoare de temut
- Pe o placă de teracotă, găsită de părintele Petre la Govora, într-o grădină, pe când săpa șirurile lungi de porumbi, un bărbat și o femeie fac dragoste. Asta se întâmpla acum două mii de ani și nu poţi să ai habar ce-și spun unul altuia, femeia, bărbatul… doar un sunet de săbii încrucișate prin muzeul acela mai cade sub bolţi, ca o neliniște părăsită pentru urmași. Așa mă gândeam la Frankfurt, când mi-ai arătat perechea îmbrăţișată, mein Liebe, pe cheiul lui Main. … era prea idilic decorul, cu păsări care cerșeau orice era bun de mâncat și catedrale, care-și ispășeau păcatul de a-l fi înălţat prea sus pe Dumnezeu. Biet burghez, clefăiam șunca presată peste care se rătăcise un fir de pătrunjel … nu mă puteam urî mai mult că nu puteam ieși din transă, cu feromonii făcuţi varză!…. … și inima împrăștia sângele într-o închisoare de temut!
Cântece de drum lung
- Dealul pe care urc și cobor seamănă cu un peisaj feminin de pe coperta unei cărţi de demult, requiem per nos todos, unde fruntea se descreţește de gânduri, pe sub semeţia unei păduri, iar apoi coboară de-a lungul umerilor, spre valea adâncă a porţilor curcubeului doborât de furtuni, când nu am mai știut pe unde aș putea să ajung acasă, la supa de prânz. Motorul vibrează onctuos sub capotă și se preface că ar putea să și zboare, dar tu mă îndupleci la telefon ca să cred – sau așa mi se pare – că peisajul acela e numai al meu. E departe grija zilei de mâine, absorb cu nesaţ textul amintirii, în care în curând te prefaci… am pus multe cântece de drum lung să ascult, niște aiureli americane, pe care oricum nu le aud, și mă rog de bunăvoinţa unor camionagii să mă lase în plata Domnului, pentru că sunt nebun de legat și nu i-ar folosi nimănui un om mort pe șosea.
Sângele poeziei
- Asta era întrebarea lui Shakespeare: vii cu mine sau pleci? Dar Hamlet era prea timid ca s-o formuleze așa, iar Ofelia îi făcea fiţe la Norocul meu a fost că, în dimineaţa aceea, de oboseală sau milă, ai uitat să încurci iţele unei întâmplări de demult. Și cercurile de oţel, din fântâna arteziană de la Frankfurt, s-au amestecat înainte să plec la Bad Orb. Mai era un singur lucru de aranjat și anume, în ce patrie urma să mă-ntorc. Dacă aș fi ascultat vântul de seară, înfășurându-se printre copaci, aș fi auzit cum așteptau oștirile la marginea lumilor să le comand stânga-mprejur. Și multe vărsări de sânge ar fi eșuat. Acum urc și cobor în Valea Plângerii, pe sub ploaia de săgeţi otrăvite a imaginaţiei, iar tu râzi tandru, pentru că știai de atunci că o să bei sângele poeziei cu altul!
Comentarii recente