Întâmpinare

 

Mă mai suporţi?

De-atâtea anotimpuri,

de atâtea nopţi

te amăgesc,

îţi bat la porţi

îţi trimit scrisori,

frunze, crengi cu flori,

le primești, zâmbești,

le ignori.

 

Mi-a fost rău,

un rău de noapte,

că nu te aud,

că stai departe,

încât am scris,

ţi-am scris o carte!

 

Parcă mă chemi

de peste mări,

depărtări și povești.

Parcă nu-s eu

și nici tu nu ești.

 

Citesc în stele. Mă înșel?

Tu fugi rebel, eu scriu pastel.

E felul nostru de duel.

 

Sunt departe, departe de tine,

în alt univers, într-o altă iubire.

Nu ţi-a spus cineva?

Mai întreabă de mine!

M-am mutat pe o stea

c-un pisoi și un câine.

 

Și la tine e primăvară?

Dincolo de ferestre

au înflorit narcisele celeste?

Nu se usucă, nu se pierde,

floarea iubirii e tot verde

și singura salvare de întâmpinare

e câte-o scrisoare…

 

 

 

 

O graţie

 

A căzut lângă mine o stea.

Ochii ei nu aduceau liniștea.

Încă ardea.

O graţie venită de sus

îmi spune cuvinte

imposibil de spus.

Dintr-o lume de zmei

îmi zâmbesc ochii ei.

Atunci știu că sunt și ai mei.

 

Cât de necesară îmi e mie,

așa tăcută – o poezie –

de dimineaţă cu flori la pălărie!

Miroase a pădure

cu cerbi, cascade, mure.

Ziua vin hoţii să mi-o fure.

 

Cu ea străbat un univers

în două mii de pași, în vers

și înapoi până-n infern, invers.

Mă aleargă în loc să meargă

încet și cu bucurie.

Așa îi fac și eu, dar în poezie.

 

Ochii ei

de cerneală și noapte,

în ochii mei albi,

obosiţi de luciditate

scriu o carte.

 

E așa subţire,

cât un cârcel tânăr de vie,

agăţat strâns de o sclipire.

În poveste e ea, într-o alta, și eu

undeva între Sfânta Vineri,

Prâslea și zmeu…

 

Mai știi ce faci, ce vrei,

de la ochii mei?

Graţie, ești mai mult o iluzie,

o îndoială, nisip, chimie,

de inspiraţie, o hemoragie!…