Aventuri soldățești – GEORGE DIMITRIU

La mijlocul anilor ’80, undeva în România…

Plantoane și gărzi

Să fii planton însemna de obicei să păzești noaptea, pentru trei ore, intrarea-n dormitor; însă n-aveai nicio armă. Fiecăruia-i venea rândul, prin rotaţie, să stea de pază. Puteai fi Planton 1, 2 sau 3, în funcţie de ora la care-ţi începeai serviciul. Cel mai neplăcut era să fii Planton 2 – caz în care nu prea apucai să dormi. De aceea, o pedeapsă uzuală dată de comandantul plutonului era să te numească, peste rând, Planton 2. Chiar dacă fuseseși de pază, te trezeai laolaltă cu ceilalţi – de fapt, Plantonul 3 dădea deșteptarea. De obicei plantonul se plictisea, așa că uneori făcea glume proaste: turna apă-n bocancii camarazilor pe care nu-i avea la inimă sau îi înfrumuseţa folosind pastă de dinţi. Ori punea fâșii de hârtie între degetele de la picioarele celor ce făcuseră imprudenţa să se culce desculţi, iar apoi le dădea foc („poște”). Atunci când începea să ardă, soldatul desculţ se trezea brusc, zbiera „Fooooc!” și alerga la baie ca să-și stingă picioarele. Gicu era foarte des numit planton, căci locotenentul Covac nu-l prea avea la inimă. Într-o astfel de noapte se plictisea teribil, așa că se uita pe fereastra din casa scării. Luna-și arunca cu blândeţe razele, în timp ce-n boscheţi s‘ascundeau soldaţi, la ordinul O.S.U. (Ofiţerul de Serviciu pe Unitate). Trăgând cu urechea, află c-acesta voia să-i prindă pe cei ce fugiseră-n oraș pentru a vedea meciul – Campionatul Mondial de Fotbal era-n plină desfășurare. La un moment dat, fugarii se-ntoarseră, discutând faze din timpul meciului, iar O.S.U. scoase soldaţii din tufișuri și strigă:

• Stai că trag!
• Nu stăm, ‘trăiţi! răspunseră microbiștii, fugind care ‘ncotro.

A.P.V.-istul ordonă foc de avertisment, în aer. Fugarii măriră viteza și, alergând ca iepurii (fiecare-n altă direcţie), intrară în cea mai apropiată clădire, se întinseră pe paturile găsite libere prin dormitoare, își traseră pături peste ei și se prefăcură că dorm. Ofiţerul nu se putuse hotărî după care să fugă – tot ordonase soldaţilor din subordine, arătând cu degetul:

• Prindeţi-l p‘ăla! Ba nu, pe celălalt!

Până la urmă îi scăpă pe toţi, așa c-o luă metodic: trecu prin fiecare dormitor și ridică păturile, la întâmplare. Dacă ostașii nu erau în pijamale, ajungeau la arest. Să stai de gardă era cel mai important lucru pe care-l puteai face-n armată. Diferenţe importante separau acestă însărcinare de cea de planton: păzeai unitatea militară, aveai armă și cartușe adevărate. Existau mai multe posturi de gardă (dotate cu telefoane antice), mereu populate, astfel încât să fie păzit tot perimetrul. Atunci când erai într-un astfel de post stăteai cu simţurile ascuţite timp de trei ore. Puteai trage oricând, în oricine con-siderai că reprezintă un pericol pentru cazarmă și, cel mai important, te simţeai propriul tău stăpân. Deși aveai responsabilitate mare, la postul de gardă erai ca un rege – toţi cei cu care intrai în contact (în afară de Șeful Gărzii) trebuiau să te-asculte. Din când în când se făceau controale, iar dacă nu erai găsit în post te-aștepta Batalionul Disciplinar (un fel de pușcărie, însă mult mai dură). După trei ore, soldaţii aflaţi în gardă erau schimbaţi – urmau să intre-n rezervă pentru aceeași perioadă de timp, iar apoi să doarmă tot atât. Ciclul se relua până când treceau 24 de ore, deci era imposibil să nu faci de gardă și noaptea.

Pentru a ști cum să reacţionezi în diverse situaţii se făcea, cu o zi înainte de-a intra-n gardă, un soi de pregătire. Aceeași, de fiecare dată – de fapt, era un fel de simulare tâmpă. Stăteai pe-un câmp ca și cum ai fi fost în postul de gardă, iar ofiţerul care te instruia venea spre tine. Trebuia să-l întrebi cine-i, deși-l cunoșteai prea bine. El se prezenta însă nu trebuia să-l crezi, ci să-i ceri să-și lumineze faţa, deși era zi.

Plutonului lui Gicu îi venea rândul cam o dată pe lună să facă de gardă. De obicei, fiecare-și putea alege postul de gardă, însă cel de care fugeau toţi era situat lângă cimitirul vecin cu unitatea. Le era frică mai ales noaptea, căci majoritatea credeau încă-n fantome. De fapt, nici controale nu se prea făceau în acea zonă – ofiţerii se temeau să nu fie împușcaţi din greșeală. Se aciuase și o clădire lânga acel post, iar ostașul de gardă trebuia să patruleze-n jurul ei. În pridvorul acesteia, la șapte metri de gardul cimitirului, se hodinea telefonul, lângă care staţiona un scaun pe care te puteai așeza dacă ţi se „tăiau picioarele”. Gicu nu se temea, așa c-alegea mereu acel post de gardă. Obișnuia să s-așeze pe scaun și să privească în cimitir, căci gardul nu era prea ‘nalt. Noaptea, luna-și trecea-n revistă decedaţii, trimiţând raze de lumină spre cruci, cruci ale căror geamuri fotografice prindeau viaţă, lucind ca niște ochi, iar ciclopii presăraţi prin cimitir (mormintele monoparentale) îţi îngheţau sângele-n vene. Avea de ce să-ţi fie frică noaptea în postul de gardă de la cimitir! Aţipise într-o noapte-n acel loc și l-au trezit, pe la patru dimineaţa, niște voci ce veneau dinspre morminte.

• Soldatuleee!

Acum au și glas! își spuse, temător.

Își repetă însă că nu crede în fantome și prinse curaj să întrebe:

• Cine-i acolo?

Ridică în același timp arma și băgă cartuș pe ţeavă. Oare stafiile pot fi ‘mpușcate? îl fulgeră, fără să vrea.

• Noi sunteeem! răspunseră
• Ieșiţi la vedere, strigă.

Imediat apărură de după gardul cimitirului două capete de soldaţi.

• Ne-am întors din permisie și vrem să ne lași să sărim gardul.
• De ce nu intraţi pe poartă?
• Am adus niște „combustibil”. Știi că la poartă ne controlează bagajele. Intrăm pe-aici, zic ei hotărâţi și dau să sară
• Stai că trag! răcni în timp ridica piedica de la armă și-i lua la ţintă, furios că-l speriaseră.

Soldaţii se opriră descumpăniţi și dă-dură înapoi – pricepuseră că santinela era hotărâtă să-i împuște. Ascunseră ceva-n cimitir și pleacară. Gicu sună imediat la Corpul de Gardă (locul de monitorizare al străjilor), așa cum era protocolul și anunţă incidentul. Veni rapid o echipă de colegi de pluton condusă de Șeful Gărzii, un oltean blond, musculos, cu faţă tâmpă și ochi calini, pe nume Stridie.

• Foarte bine făcuși că nu-i lăsași – vorovi el, scobindu-se ‘ntre dinţi.

Îl anunţă c-au ascuns ceva, iar Stridie sări gardul și cotrobăi printre morminte. În scurt timp, se-ntoarse c-o sticlă de pălincă.

• Să bem! decretă și luă o dușcă, după care se strâmbă de parcă-l strângeau mușchii. Fu tare, nu-i ca ţuica noastră.

Băură și ceilalţi, însă Gicu refuză.

• Sunt în gardă!

Stridie nici nu vru s-audă. Fiind Șeful Gărzii, îi ordonă să bea – pesemne voia să fie sigur că nu-l pârăște. După câteva minute mai rămăsese un fund de sticlă, iar olteanul sări-n cimitir și puse pălinca la loc.

Odată ieșit din post, eroul nostru fu numit planton la Corpul de Gardă. În scurt timp, apărură cele două „fantome”.

• Tu ai fost de gardă la cimitir astă noapte?
• Ai băut pălinca, dar să știi că era un cadou (a se citi mită) pentru locotenentul Popescu. O să ai necazuri mari – știe ce tre‘ să primească!

Toţi soldaţii din cazarmă-i știau de frică locotenentului Popescu, o slăbătură cu faţă de zbir ce ilustra perfect expresia „a dracului carnea pe el”. Veni după un timp spre Gicu, arătându-i sticla aproape goală.

• Am să te distrug! Unde-i pălinca mea?
• Dacă-i ordin, mă interesez cu plăcere, ‘trăiţi! vorovi Gicu clătinându-se, în timp ce răspândea un damf ce-l făcea pe ofiţer să regrete „combustibilul” pierdut.

Știa că n-are cum să reclame – nu putea declara că n-a primit mita promisă. Pân‘ la urmă Popescu află adevărul și le scoase pălinca pe nas. Odată, pe când era O.S.U., îi așteptă să iasă de la masa de prânz și-i puse să șteargă cu burțile praful din curtea cazărmii. Într-o zi, săriseră gardul mai mulţi soldaţi spre a urmări meciurile, așa că O.S.U. decise dublarea străjilor, fără însă a le anunţa. De gardă era chiar plutonul lui Gicu. Fiind în rezervă, fu desemnat dublura unui camarad aflat în post și ceru, evident, să meargă la cimitir. Amurgise, iar norii vineţii abia se zăreau. Se apropie tiptil de postul de gardă, ca să vadă ce face Ostafie – soldatul desemnat cu paza. Masivul ardelean dotat c-o faţă lată, încovoiată, garnisită c-un nas mic și cu o pereche de buze subţiri, se ascunsese în partea cealaltă a clădirii. Credea, deci, în fantome (nici nu se putea altfel) – n-avea curaj să stea-n post, pe partea cu cimitirul. Se duse Gicu în locu-n care ar fi trebuit să fie straja și s-așeză pe scaun. Zeci de gânduri îl fulgerau atunci când sună telefonul.

Cel aflat în gardă era obligat să răspundă, așa că-l zări pe Ostafie venind în fugă. Când mai avea vreo cinci metri îl văzu și se opri, ca lovit de trăznet. Credea în fantome și tocmai ce vedea una stând pe scaunul lui. Rămase o vreme nemișcat, în timp ce Gicu nu ‘nţelegea cum reușise să se oprească brusc din alergare. Nu mai e nici inerţia ce-a fost odată! își spuse, dezamăgit. După ce-și reveni din șoc, Ostafie strigă, disperat:

• Fantoma! și ridică arma să-l împuște. Ca un arc, omul nostru ţâșni spre el, zbierând:

• Nu trage, idiotule! Sunt camaradul tău, Gicu!

Reuși să-l oprească la timp și imediat sosi echipa de intervenţie, în frunte cu Stridie: se dăduse alarma, căci garda nu răspunsese la telefon. În scurtă vreme, lui Ostafie i se făcu rău – ulterior, eroul nostru află că ardeleanul avea probleme cardiace. Să faci de gardă noaptea la cimitir, să suferi cu inima și să crezi în fantome, iată o combinaţie mortală! își spuse.