În amintirea bunicilor , care mi-au spus atâtea povești despre cum era înainte.

,,Făurar eu mă numesc/Să mă credeți când vorbesc,/Cea mai scurtă-n calendar/ Plec cu iarna-n alt hotar.”

Este Faur, Făurar! Denumirea populară a lunii februarie. Despre Faur, bunicii îmi spuneau povești pe șoptite, ca nu cumva el să le audă și să se supere pe povestitori. Faur este copilul mai năbădaios al anului, supărat că are mai puține zile și vreme nestatornică. Denumirea populară a lunii februarie, Faur, Făurar, amintește de meșterii fauri, lucrători ai fierului, care, odinioară, pregăteau uneltele de muncă, ascuțeau fiarele sau cuțitele de plug înainte de deschiderea ciclului agrar. ,,Acest faur, fiind cel mai meșter de pe pământ, era și năzdrăvan”, spunea atât de frumos Petre Ispirescu în basmul ,,Greuceanu”. Faur este, dintre cei 12 frați ai săi, cel mai mic. (Avem o veste bună pe partea asta: cu doar 28 de zile, e luna în care muncim cel mai puțin n.m.) Vremea schimbătoare din această lună reflectă capriciile copilului Faur, când râde și zâmbește vremea e frumoasă, când plânge bate viscolul, când e posac dă un ger de crapă pietrele. Și pe atunci, de când sunt aceste povești, erau geruri năprasnice, atât de grozave de făceau să crape și ouăle corbului, așa îmi spuneau bunicii. ,,Faur ferecă/Și desferecă/Două saptămâni ferică/ Iar două desferică-ninge și plouă, îngheață și dezgheață, e ger și căldură.” În această lună se încheiau și șezătorile. În sate se lăsa liniștea adusă de caii lui Sântoader, feciori voinici și frumoși, jumătate om jumătate cal, cu coada de cal în pantaloni și în opinci copite. Îmi spuneau bunicii și Legenda lui Dragobete (24 februarie), zeu al iubirii și ,,Cap de primăvară». ,,Rău de tot m-am încurcat/În dragoste și păcat/ Așa aprig am iubit/Că-n trei plopi m-am rătăcit/Arde inima în piept/Când stau singur și aștept/La marginea drumu-lui/Iar dragostea nu-i și nu-i. //Dragobete, stai pe loc/Dă-mi în dragoste noroc…”( Irina Rimes-Zdob și Zdub). Dragobete sărută fetele…iar eu citesc revistele; să mă supăr, nu! mă-nsoțește.

Dragobete mă duce pe ,,Argeș în sus „, la revista Curtea de la Argeș. Academicianul Gheorghe Păun alege editorialui un titlu care va stârni, desigur, comentarii: „În timp ce planeta se aplecă înspre Răsărit.” Iată debutul: „Prima și (deci) cea mai trainică-memorabilă lecție a mea de viitorologie, de istorie, suna cam așa: Lumea va fi stăpânită de cei mici și iuți de la Răsărit. De chinezi, mă, și nu mai trage cu urechea…” Culmea este că și „bătrânii” satului meu, care nu văzuseră (citiseră) hărțile-cărțile, știau a cui va fi lumea în viitor. Cât de departe este acest viitor? Caută să-l afle autorul în cartea „Maratonul de o sută de ani”, scrisă de Michael Pillsbury, expert în probleme chinezești pentru Pentagon și nu numai… Obiectivul este dezvăluit de subtitlul cărții: „Strategia secretă a Chinei de a înlocui SUA ca superputere globală”. Formația de matematician se vădește în argumentația logică și în demonstrație, comunicate într-un limbaj elegant, propriu editorialistului. Care va fi soarta Europei, dar a noastră??? Domnul Eminescu scris-a: în „Toate-s vechi și nouă toate…” un bilanț al anului 1888, publicat în Fântâna Blanduziei, 25 decembrie 1888. Între oglinzi paralele, Horia Bădescu citește: „Parafraza lui Scipio.” Elitele europene au creat o altă realitate în care vrea să includă popoarele continentului, într -un pat procustian. Poporul , cine este el? Mai marii Europei ne spun să încetăm a tot repeta: „poporul are întotdeauna dreptate.” Au rezolvat dilema, cum zicea Bertold Brecht: „(…) dizolvând poporul și numind un alt popor în locul lui.” România este un poligon pentru experimente de acest fel, cum s-a văzut. Nu există umanitate, fără identitate. Și, în continuare, scrie Horia Bădescu: „Dacă nu știi cine ești și de unde vii,nu poți să știi unde mergi.” Cuvântul de ordine al ultimelor două decenii a fost parafraza după Scipio Africanul: „Națiunea trebuie distrusă.” Aproape au reușit!? Nu omitem pe Mihai Maxim și articolul său: „ Zamiatin și romanul distopic.” Romanul se intitulează „Noi „. Nicolae Mareș zărește prin „ Regina Maria,150 . Steaua de pe cerul românesc.” Un exemplar interviu realizează Raia Rogac: „De vorbă cu academicianul Ioan-Aurel Pop.” Întrebare : ,, (…) Cum vedeți dumneavoastră sincronizarea academiilor…(din România și Republica Moldova, n.m.) Răspuns: „Academia Română – cu numele de Societatea Literară – a făcut unirea tuturor românilor la 1866-1867, cu mult înainte de a exista România întreagă pe hartă. Adică Academia, cu aproape 160 de ani în urmă, a luat-o înaintea politicienilor și a fost foarte bine. A fost ca un prevestitor sau ca un prolog. Atunci au fost primiți în Academie câte 2-3 transilvă-neni, basarabeni, bănățeni, maramureșeni, bucovineni, români de la sud de Dunăre , cu toate că România lui Cuza și a lui Carol era formată doar din Oltenia , Muntenia și Moldova …(…). ..și cred că nu peste mult timp vom fi cu toții o singură inimă, o singură academie. Oamenii politici vor avea de învățat și ne vor imita. „La ars longa vizităm o „Expoziție dedicată Reginei Maria la Biblioteca Academiei Române.” Dragobete mă trece munții, la Cluj, pentru nr.12 al revistei Apostrof. Citim un memorabil editorial, de Ion Vartic : „Sciții de astăzi.” Sciții de astăzi sunt rușii din-totdeauna. Rusia a încercat să ofere „străinilor” o imagine falsă despre ea însăși. Tehnica minciunii e la fel de veche ca Rusia. O încercare de a afla caracterul, sufletul acestei imense țări euroasiatice a îndrăznit Alain Besançon, într-o bijuterie de echilibru și sinteză, în căutarea Rusiei eterne, cu eseul despre „Sfânta Rusie”. Exceptând Țara Sfântă, nici o altă țară din lume n-a îndrăznit să-și atribuie calificativul de „sfântă.” Pentru noi, străinii, rușii au doi dumnezei: Dumnezeu și Rusia. Pretextul lui Vartic este un poem din literatura rusă. Cităm din editorial: „În fruntea poemului <<Sciții >>, Alexandr Blok a pus un motto dintr-o poezie de filosoful Vladimir Soloviov, în 1894. Soloviov este fondatorul existențialismului creștin rus și i-a influențat pe Serghei Bulgakov, Nikolai Berdiaev și Pavel Florenski.(…) „Panmongolismul” este un termen lansat de Soloviov într-o poezie, din care patru versuri el însuși le-a pus ca motto al <<Scurtei povestiri des-pre Antihrist >> (1900). (…). În dialogul<<Scurtă povestire…, personajele vorbesc despre un manuscris al lui Pansofie călu-gărul, în care este vorba despre <<unirea tuturor popoarelor Asiei Răsăritene >> împotriva europenilor, profitând de faptul că <<Europa începutului de secol XX era ocupată să poarte ultima bătălie hotărâtoare cu lumea musulmană>>. (…). Alexandr Blok preia două versuri din Soloviov: „Panmongolism ! Deși sălbatic nume/ De el auzul meu e desfătat!” (în traducerea lui Victor Tulbure). Poemul „Sciții” mi se pare înfricoșător. Nicholas V. Riasanovsky, în celebra „O istorie a Rusiei „, recurge la același Blok, și-i împrumută două versuri într-unul din motto-uri: „Da, suntem sciți! Da, suntem asiatici./ Cu ochi înguști și lacomi.” Nu este singurul. Martin Sixsmith în cartea: „Rusia. Un mileniu de istorie”, este fascinat și sedus de același Blok și-l reproduce: „Da, suntem neamul asiatic, scit,/ Ducând în ochii oblici lăcomia! (…) Ne-om da în lături, vom intra-n păduri/ Din fața Europei cumsecade,/ De-acolo-i vom zvârli, cu ochii duri/ Săgețile privirilor nomade.” Lămuritoare este prima strofă: „Sunteți destui. Noi-nesfârșit puhoi,/ Cercați: ne-om măsura cu vrăjmășie!/ Asiați suntem, cu sânge scit în noi,/ Cu ochi pieziși și plini de lăcomie!” (O altă traducere) Îmbinarea istorică dintre Est și Vest prinde chip în figurile euroasiatice ale multor ruși. Chinuitoarele întrebări ale poetului Alexandr Blok: „Suntem sciți?

-Suntem asiatici?” rămân, în continuare , fără răspuns: „O, lume veche, iarăși îți vorbesc/ Te chem acum! E cea din urmă oară!/ La trudă, pace, la ospăț frățesc/Te-mbie lira mea barbară!” Ce înseamnă „înfrățirea” cu Rusia au a depune mărturie ce au văzut și au trăit „țările frățești.” La mizele literaturii, Răzvan Voncu se (ne) întreabă retoric: „Pentru cine scriem”, iar Ștefan Melancu realizează o exegeză elegantă în cronica: „Poezia și risipirea lui Ion Stratan.” Vizionarea filmului „Cravata galbenă „ îi provoacă lui Radu Constantinescu, în eseul: „Enescu, Celibidache, Lipatti”, crdința că acest trio va purta în lume mesajul spiritualității noastre. Dosarul, întocmit de Ioan Cristescu, este pentru „Maître Ion Omescu, centenar.” Textul este un îndemn pentru revizitarea operei sale dramaturgice, a eseurilor sale pentru a intra în pleiada valorilor culturii noastre. Ancheta revistei oferă, spre comparație, traducerea poemului „Albatrosul” de Charles Baudelaire, în varianta lui Al.Philippide și o „interpretare „ a textului solicitată de redacție ChatGPT. Se întreabă: 1. S-a perimat profesia de traducător, în condițiile în care AI încearcă să preia sarcinile acestuia? Este creativitatea umană în pericol? 2. Concurență sau colaborare? Cum comentați opiniile unor specialiști care văd în AI „un bun companion” în realizarea unei traduceri? Răspund: Rodica Baconsky,Radu Găvan, Gheorghe Glodeanu,Dan Gulea, Vasile Igna, Ilinca Ilian, Alexandru Jurcan, Gabriela Lungu, Radu Mârza, Mihaela Mudure, Doina Adriana Nicolăiță,Olimpiu Nușfelean, Virgil Rațiu și Gheorghe Săsărman.Vestea cea mare a revistei: miercuri,12 noiembrie a.c., în Sala „Vasile Pogor „ a Primăriei Municipiului Iași, a avut loc cea de-a zecea ediție a Galei Naționale „Scriitorii Anului „. Juriul a decernat Marele Premiu – scriitorul anului 2025 – poetului Ion Mureșan. Un Apostrof fără reproș și urcăm la revista Steaua, nr.1. Ovidiu Pecican își intitulează  editorialul  ,,Corespondența <<americană >> a lui Eminescu.” Pretextul scrierii este oferta unui vânzător american de a ceda scrisorile lui Eminescu și Veronica Micle. Astăzi, în jurul nostru, se petrece o serie de fenomene stranii. Apar termeni noi, cu sensuri improprii, iar unii termeni vechi sunt uitați, ocoliți, în locul lor folosindu-se cuvinte la modă, rău înțelese. Limba este ca un organism viu care se naște, crește, se dezvoltă, ajunge la apogeu, decade și moare odată cu poporul care a creat-o. Le citim în ,,Sensul cuvintelor”, de Ioan-Aurel Pop. Răzvan Voncu desființează unul dintre cele mai raspândite clișee literare: ,, De ce nu e Moromete intelectual.” Călin Vlasie a părăsit studiul ,,Poezia, încotro?” din revista Ramuri pentru ,,Optzecismul lung sau extins.” A evita studiul cronicarilor pentru că ,,nu sunt atractivi pentru un copil de 14 ani”, înseamnă a transmite mesajul periculos că trecutul poate fi ignorat doar pentru că e dificil. La radiografii, Laura Poantă intervine în această discuție cu ,,Între <<texte grele >> și memorie culturală.” Rodica Baconsky în dialog cu Éric Chacour extrage formularea: ,,Literatura este singura formă de artă inaccesibilă celor cinci simțuri”. Vlad Moldovan, în prezentarea ,,Povestind cultura” de Martin Puchner, oferă o perspectivă asupra modului în care cultura funcționează ca proiect de cucerire și reciclare a scrisului la om. Revista Steaua este la înălțime, ca totdeauna. La Convorbiri literare, Dragobete citește editorialul lui Cassian Maria Spiridon: ,,Convorbiri literare, trei decenii din actuala serie” (II). Editorialistul trece în revistă câteva răspunsuri la întrebările despre actualitatea acesteia. Finalul articolului: ,,În urmă cu două decenii scriam, marcând numărul o sută, că revista de la nașterea ei a traversat trei secole și două milenii, actuala serie n-a traversat decât două secole și două milenii. De va fi cultura națională să perpetueze, cei care, în timp, ne vor urma, cu vrednicie vor trece poate peste încă multe secole și alt mileniu, dar până atunci, vorba poetului, noi locului ne ținem.” Mulți ani! La Ancheta revistei răspund Gellu Dorian și Sonia Elvireanu. Revista Convorbiri literare, apărută la Iași ca organ al Societății Junimea, la 1 martie 1867, a fost recunoscută, încă de la prima serie condusă de Iacob Negruzzi, de contemporani mai mult tacit, iar de urmași cu admirație, drept o revistă de orientare și dominație culturală de mare importanță în contra beției de cuvinte, a agramatismelor, subliteraturii și imposturii, întru afirmarea direcției noi maioresciene, care și astăzi face legea, direcție care s-a impus și perpetuat în cultura națională din ultimul veac și jumătate. ,,Autoportretul unui scriitor este reprezentat de cărțile sale…” dialogul lui George Motroc cu scriitorul Gheorghe Schwartz. Gheorghe Grigurcu scrie dintr-,,O matrice a unui vis, „ iar Constantin Cubleșan recitește și interpretează: ,,Lumea îmi părea o cifră” de Eminescu. George Cliveti, neobosit, demarează un nou serial: ,,Percepțiile dintâi ale modernității în scrisul istoric românesc.” Ion Holban recenzează în ,,Poeți români de azi” pe Liviu Ioan Stoiciu, Miruna Mureșanu, Dan Cristea Iordache și Petre Burlacu. Daniel Cristea-Enache aruncă o privire retrospec-tivă: ,,Poezia Anei Blandiana la momentul 1989” (I). Dumnezeu, iubita și moartea sunt prezențe cvasi-permanente în poezia lui Spiridon Popescu, afirmă Ion Lascu în cronica: ,,Jocul dragostei și al morții în viața de toate zilele.” Cităm: ,,Ajunsă-n pragul morții, tristețea mea mi-a spus: /<<De vrei să-ți meargă bine-n poezie/ Ferește-te cât poți de bucurie, / Căci pe acolo ver-suri bune nu-s.>>” ,,Vânătoarea regală”, romanul lui D.R.Popescu, configurează o parabolă a Puterii, o alegorie a degradării morale și o radiografie a fricii colective. Asta scrie Vasile Spiridon în ,,Când lumea se apucă să latre”. Destinul literar al lui D.R.Popescu este unul cu totul și cu totul aparte. Este constatarea lui Daniel Mariș în articolul: ,,O viziune a jertfei în proza lui Dumitru Radu Popescu.” Primim ,,Lecții de vrăjitorie” de la Andrei Răducan. La mai bine de trei decenii de la apariția volumelor de critică și istorie literară: ,,Trădarea intelectualilor”(1992) și ,,Reeducare și prigoană”(1993), Mirela Roznoveanu scrie: ,,Ana Selejan: Literatura română în totalitarism sau Din jale se întrupează Electra.” Gellu Dorian continuă ,,Eminescu așa cum l-am visat”, iar la Profiluri, Constantin Coroiu ne scoate din amorțire cu: ,,Gogol și <<plictisul răsăritean >>”. Menționăm și studiile dedicate lui Mihai Eminescu publicate de: Ștefan Amariței- ,,Avatarii faraonului Tla sau ființa antropică imanentă”; Daniel Dragomirescu- ,,Mihai Eminescu, aspecte biografice”și Daniel Onaca- ,,Cercetând valențele limbajului cu Eminescu și Stagnelius. „Sunt alte și alte articole de citit, dar punem punct cu mereu incitanta comPresa REVISTELOR. La Contemporanul, Dragobete citește În loc de editorial: ,,Basmul european”al lui Nicolae Breban : ,,Da, după decembrie 1989, lumea culturii, a literaturii și artelor a continuat…ca și înainte; evident, au avut loc câteva mișcări de persoane în conducerea fostelor Uniuni de creație (…), dar năravurile, ca să le zic astfel, reflexele, interesele, relațiile, cu foarte, foarte mici și microscopice schimbări, au rămas aceleași.” Mircea Platon și ,,Secolul nostru” de care nu este prea entuziasmat. La lecturi, Iulian Boldea cu ,,Ion Vlasiu. Cuvântul și imaginea.” Ion Vlasiu a fost o personalitate polivalentă, un creator dotat cu o uimitoare capacitate de a percepe lumea. Proza lui Vlasiu se caracterizează prin dinamismul discursiv, prin proteismul expresiei, care absoarbe emoții și idei, avataruri ale realului și interogații ale eului. Fascinația satului din apropierea Mureșului se întâlnește cu fascinația depărtării. La Cronica demnității naționale, Ioan-Aurel Pop dezbate ,,Chestiunea autonomiei în Rezoluția de unire din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.” Academia Română a decernat miercuri, 10 decembrie 2025, premiile pentru cele mai valoroase creații științifice și artistice realizate în anul 2023. Printre premiați: Premiul ,,Ion Creangă „- romanul ,,În căutarea nefericirii” de Ioana Drăgan; Premiul,,Mihai Eminescu „- ,,Zece elegii” de Nicolae Tzone, și Eugenia Vodă-pentru promovarea culturii române prin intermediul emisiunii ,,Profesioniștii”- timp de 25 de ani. La Diminețile licornului, Aura Christi, cu ochii limpezi, vede ,,Distanța de la profan la sacru” în volumele : ,,Miorița sacră și profană „ și ,,Sala de lectură. Miorița”, de Victor Ravini. În ,,Suflete la second-hand”, Constantin Coroiu îl apropie cititorului pe Nichita Danilov. Poet, prozator, eseist, jurnalist, traducător, Nichita Danilov are fibră sau, cu o vorbă a lui Gabriel Garcia Marquez, glandă de scriitor total. ,,Somnul rațiunii în vremuri apocaliptice” îi provoacă lui Constantin Toader un coșmar. Trăim timpuri de mari schimbări, când soluțiile problemelor apărute ar trebui să fie bine gândite, iar elitele să participe. Din nefericire, elitele par să fi intrat în hibernare, iar rațiunea a fost trimisă în concediu. În două pagini și-au pus,,Cravata galbenă” Dana Duma -,,Magia muzicii” și Virgil Alexandru Vlad Ciurea – ,,Cravata galbenă.” Din Germania, Christian W.Schenk trasează ,,Geometria noului intelectual român”. Un număr consistent și de această dată. Dragobete întâlnește în Luceafărul de dimineață o primă pagină cu un desen-creație al lui Mircea Cantor-Eminescu nyt. Dan Stanca, intr-o manieră neconvențională, scrie pentru ziua nașterii lui Eminescu: ,,Nu scriu aceste rânduri fiindcă ne aflăm în luna ianuarie care este, știe oricine, luna venirii pe lume a lui Mihai Eminescu. Scriu deoarece de curând am descoperit niște versuri care m-aucutremurat. Le știam cumva dinainte, din vremea unei studenții mediocre, dar întâlnirea cu ele acum a fost ca o renaștere a propriei persoane. Care sunt versurile? Fac parte, dacă nu mă înșel, din <<Gemenii>>. Sună în felul următor: ,,El mână în uitare a veacurilor turmă. /Și sorii îi negrește de pier fără de urmă. /Dacă privește-n mare ea tremură și seacă. /De-și pleacă a sa frunte tot ceru-atunci se pleacă…”. La cronica literară, Horia Gârbea scrie despre două cărți de proză memorialistică. La rubrica sa, Literatura de azi, Răzvan Voncu demonstrează că sintagma ,,scriitor independent” este totuna cu ,,autor amator.” Ion Bogdan Ștefănescu îl are invitat pe Adrian Iorgulescu- ,,un model de conduită intelectuală.” În pagina dedicată artei cinematografice, sub titlul ,,Procesul secolului XX: talentatul domn Göring”, Angelo Mitchievici semnează o cronică remarcabilă la filmul ,,Nuremberg.”

Sunt multe texte de citit în Viața Românească, nr.1/2026: editorialul lui Nicolae Prelipceanu, rubrica Lumea teatrului de Alexa Visarion (,,Lefter Popescu așteaptă intrarea în scenă”). Nuvela ,,Două loturi” explorează o zonă de interferență a tragicului existențial cu comicul trist, de farsă dureroasă; serialul lui Ion Bogdan Lefter despre personalitatea lui Nicolae Manolescu și articolul lui Dan Gulea despre întâlnirea lui Nicolae Manolescu cu Ion Bălu, întâlnire care a dus la conceperea acelei reviste care n-a mai apărut; urmează eseul lui Aurel Codoban: ,,Între axiomă și haiku-aforismul”; și cel semnat de Vianu Mureșan: ,,Mesianismul caricaturial”; la rubrica intitulată Caractere-,,Paloarea ba-ronului Wenckheim”, de Augustin Cupșa; Puncte de vedere unde Liviu Capșa scrie despre ,,un arlechin la curtea guvernului”; cronicile literare semnate de Mircea V.Ciobanu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop și Tudorel Urian; Lecturi fidele de Nora Iuga și Florin Toma; la cronica plastică, Florin Toma este prezent prin ,,Corneliu Baba și eternul feminin.” Un pas cu dreptul în noul an al revistei.

La Ramuri, Dragobete observă muguri noi și numărul ilustrat cu lucrări de Ovidiu Maitec. Editorialul Gabrielei Gheorghișor – ,,Melancolii” este un gând la POET și prilej pentru o exegeză a poeziilor cu titlul ,,Melancolie” (Eminescu, Arghezi, Blaga). ,,Melancolie este o construcție poetică paradigmatică pentru felul în care Eminescu reușește să rupă convenția romantică, traversând câteva vârste lirice.” Pentru Gabriela Gheorghișor și pentru noi, fragmentul final din ,,Melancolie” parcă ar fi fost scris ieri, fiind, de fapt, atemporal de tulburător. Șocant ca pră-bușirea unui meteorit. De altfel, Justine din <<Melancholia>> lui Lars von Trier ar fi putut rosti liniștită: Parc-am murit de mult”. Pe mine m-a tulburat și mă obsedează versul: ,,Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost” și am imaginea unui șir nesfârșit de povestitori care au rostit povestea, dar nici unul încă pe de rost!

În partea a doua, Gabriela Gheorghișor se înscrie în disputa iscată de Programa de literatură a clasei a IX -a : ,, …dincolo de orice discuții pedante, disciplina de studiu în școală (încă) este Limba și literatura română. Nu e nici Literatura comparată, nici Literatura universală. (…) Asta par să uite destui comentatori, specialiști sau doar chițibușari de facebook.” Și, în continuare ,,…perspectiva diacronică permite cunoașterea evoluției formelor literare și reliefarea unui canon estetic.” Dialogul lui Cristian Pătrășconiu cu Theodor Baconsky are titlul imperativ: ,,Da: Ia și citește.” La idei & istorii, pentru Mihai Ghițulescu,cartea toamnei 2025, în Franța, a fost,,Kolkhoze „-ul lui Emmanuel Carrère, Prix Médicis. Călin Vlasie a ajuns la episodul (5) cu studiul ,,Poezia, încotro ? Probabil (nu găsește direcția) privește în direcția greșită !!! Pentru Gabriel Nedelea: ,,Narațiunile exilaților pot fi înțelese ca întreprinderi hermeneutice,”în ,,Narațiuni ale exilului românesc.” O pagină i-a fost de-ajuns Gelei Enea pentru cronica la volumul de poezii al lui Romulus Brâncoveanu-,,Strada Libertății”, în :,,Poezia pe strada ei” și un grupaj de poeme. Nu lipsesc de la Ramura traducerilor Viorica Gligor și Gabriela Păsărin. Cătălin Davidescu creionează portretul lui ,,Ovidiu Maitec, contemporanul nostru.” După lectura cărții Laurei T.Ilea : ,,Nomadism. Despre gândirea care devine corp”, Dumitru Anderca conchide: ,,Cine a plecat o dată nu se mai întoarce niciodată cu adevărat”. Noi citim revista și plecăm pentru a ne întoarce iarăși și iarăși…Orizont-ul lunii ianuarie are pagina de gardă în doliu și multe alte pagini ,,In memoriam Cornel Ungureanu”. Ilinca Iulian este prezentă cu două pagini: ,,Cornel Ungureanu: Pseudojurnal cubanez”. Cristina Chevereșan îl privește: ,,Dincolo de amfiteatru”: ,,Cornel Ungureanu a iubit Banatul, cu paradoxurile, poveștile, personajele și complexitatea sa literară, socio-istorică și culturală, fără a reduce universul la o singură porțiune, indiferent cât de specială ori semnificativă.” Îl evocă pe eminentul critic, părintele Geografiei literare a României: Gabriela Glăvan – ,,Umbra luminoasă”; Adriana Babeți – ,,Două vederi”; Brândușa Armanca – ,,Călătorie pe coridorul secret”; Marcel Tolcea – ,,Din polen, zâmbetul unui mandarin rătăcit printre cărți”; Marian Odagiu – ,,Mă apropii de pietre și tac”; Robert Șerban – ,,O dragoste ca în cărți.Prin cărți”; Radu Paul Gheo – ,,50 de pagini pe zi”; Daciana Brana – ,,Geografia valorilor ce se scufundă”; Grațiela Benga – ,,Profesorul”; Daniela Șilindean – ,,Măcar coada cometei”; Elena Jebelean- ,,Aura sărbătorească a Literelor”; Alexandru Potcoavă – ,,Gaudeamus”; Viorel Marineasa – ,,Uica Gioca, în eternitate”; Claudiu T. Arieșan – ,,Magnifica generozitate”; Pia Brînzeu – ,,Amintiri” și Alexandru Oravițan – ,,O altă (ultimă?) geografie”. Valentin Constantin face ,,O vizită la Diogenes Laertios” și recitește ,,Despre viețile și doctrinele filozofilor”. Alexandru Bandac, detectiv, în recenzia la cartea Ioanei Pârvulescu – ,,Alfabetul domnilor”, caută ,,Bărbatul de negăsit.” Dragobete semnalează substanțiala rubrică Tur de orizont și Cronica măruntă a Anemonei Popescu.

Ultima călătorie a lui Dragobete, însoțit de scrib, la România literară, nr.1-2/2026. ,,Sub soarele negru al cuvântului scandal” este puzzle de Gabriel Chifu. Dacă sub soarele negru al cuvântului scandal stă prezentul, cum va fi noul an? Nu avem cum să ne facem speranțe. Dacă temelia este șubredă?! Prognozele sunt peste tot, iar părinții acestora sunt pentru Mircea Mihăieș- ,,Strănepoții lui Nostradamus”. Ce loc ar fi ocupat în canonul poetic postbelic, dacă s-ar fi oprit la primele volume și nu ș-ar fi pierdut poezia pe drum Ion Alexandru? Raspunde Vasile Spiridon prin- ,,Tăcerea pierdută.” O pagină cu poeme de Mircea Bârsilă. Cităm o strofă: ,,Aș vrea să mor-e adevărat-și nu pot:/Nu am terminat de scris ce mi s-a dat să scriu./ Cu o monedă, încet, la geamul de la stradă, /Mi-a bătut o vecină, azi-noapte, târziu…” Dan Stanca îi declară, într-un interviu lui Cristian Pătrășconiu: ,,Cred în vocație, nu în talent.” O dezbatere explozivă a stârnit Programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a. Discuțiile i-au împărțit în două tabere pe cei care se ocupă cu studiul sau scrisul literaturii: lumea academică și profesori de liceu, scriitori, critici și istorici literari. Intervenții în emisiuni TV, internet, mese rotunde sau în colțuri, interviuri, petiții, memorii au inundat avanscena din România. Nici revistele nu au stat deoparte. În acest număr, România literară dă cuvântul lui Paul Cernat- ,,O dezbatere ratată și cuiul lui Pepelea”; Laura Lazăr Zăvăleanu- ,,Cel înțălept va înțelege!…”; Angelo Mitchievici – ,,Diacronie vs.tematism:o dispută națională”; Ioan-Aurel Pop- ,,Teama de trecut sau literatura inventată”; Varujan Vosganian- ,,Ab urbe condita” și Mihai Zamfir- ,,Programa:nouă, dar veche.” Il cităm pe Tancredi din „Ghepardul”: Dacă vrem ca totul să rămână așa cum e, trebuie ca totul să se schimbe. Le rezumă echilibrat Angelo Mitchievici. Ceea ce a surprins a fost: 1.virulența atacurilor la adresa acestei programe și a ,,autorilor” ei și 2.trecerea rapidă de la argumentul intelectual la cel de ordin ideologic. Această dispută reprezintă și o hârtie de turnesol a mediului intelectual de la noi. Au fost vehiculate acuze de protocronism, suveranism, fascism, aurism etc., în pofida că nu există nici o dovadă în sprijinul acestor afirmații. Cumva, polemica a părut că reia celebra dispută dintre ,,tombatere”( autohtoniști) și ,,bonjuriști” (moderniști), de acum aproape două secole. În manualele din liceele din Franța, Italia, Germania studiul literaturii se face după principiul diacronic. Rămâne programa așa sau nu? O discuție despre starea învățământul românesc se impune cu necesitate, sine ira et studio. Subscriem.

Ajunși la final, Dragobete mă părăsește, iar eu semnez- Mihai Mustățea