***

mi-ai făcut o treaptă,

pe care să calc spre lumile din sufletul tău,

rătăcită prin lanul de păpădie,

albă ca steaua din fruntea calului

cu care mă duc în pădurea din deal

parcă mi-a mai crescut o inimă!

a spus femeia care te iubea,

când m-a văzut…

iar eu, am o întreagă împărăție

prin care zbor cu calul meu,

Minune

 

***

pune muzica

să se audă cât ești de fericită!

ah, mai bine lasă

să cânte în sufletul meu.

nu vrei să vorbești?

vreau să aud tot ce este

în jurul meu,

dar în liniștea de aici

vuiesc doar gândurile

 

***

două scaune

sub cerul înstelat

sau sub tavanul luminat

de lampa aurie

dacă le așezi cat mai aproape

parcă sunt îndeajuns

să poți dormi pe ele.

sau poate

masa să o așezi

doar pe două scaune,

coșul cu pâine

pentru unul

și farfuria pentru altul.

două scaune

să poți să stai la soare pe ele,

sau dacă le întorci

cu susul în jos

poți chiar să îți faci cazemată

nimeni să nu treacă la tine.

și doar cu două scaune

poți pleca oriunde în lume,

un scaun la spinare

altul la subraț,

agale peste mări și vai.

și dacă începe ploaia

peste cele două spătare

întinzi o foaie de plastic

și te adăpostești.

doar două scaune

pot face că totul să fie un repaos,

o liniște în liniștea din suflet.

nu e nevoie de hotare sau întinderi,

cu doar o mică parte

din lemnul șlefuit,

să facă infinitul lumii

atât de ușor de cuprins.

 

***

toată lumea e prea sfântă

ce simțim nu e minciună,

din lumină se ridică

vechea linie străbună.

toți suntem stindarde de iubire,

zid neclintit din veșnicie

să rămânem dar, mărturie

singurei trăiri ce învie,

în inimile noastre mii

si ne poartă peste văi șoptind

fiecărei ființe vii:

noi suntem cei născuți din Perseidele

zburând

peste iubitul nostru pământ,

mereu al nostru cânt!

să se audă

peste bolțile ce veșnic plâng

picături de stele,

toate în al nostru gând.

pentru a le noastre vise

și ele mereu cântând.