Dumitru Radu Popescu este ceea ce numim, îndeobște, un scriitor total. Romanele sale –F, Vânătoarea regală, Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor, Viaţa și opera lui Tiron B., Orașul îngerilor, Falca lui Cain, Întoarcerea tatălui risipitor – sunt doar câteva dintre construcţiile epice care l-au consacrat. Miturile și, mai ales, formulele semantice utilizate au contribuit decisiv la celebritatea pe care a căpătat-o în literatura naţională și universală. Pornind de la considerentul că Dumitru Radu Popescu s-a impus ca un adevărat corifeu în lumea literelor românești, vom accentua faptul că proza a devenit pentru el o modalitate indiscutabilă de reprezentare a existenţei artistice. Datorită misiunii asumate, graţie celor trei elemente ale formulei literare practicate, remarcate de Eugen Simion: gustul pentru mister și spectaculos, o intrigă bogată și poeticul, prozatorul D.R. Popescu intră definitiv, și pentru totdeauna, în jocul cu semnificaţiile paradoxului existenţial, nu pentru a se erija în Dumnezeu, ci pentru a întemeia o mitologie. Expresia stilistică a acestui catharsis pare să fie însăși raţiunea de a fi a creatorului, care poate asigura unicitate operei „purtătoare de Istorie” (Roland Barthes) și o fuziune ireversibilă a eului auctorial cu textul acesteia. Cogito-ul autorului, aflat într-o relaţionare (îndeosebi estetică) cu cel al operei create, devine simbolul unui univers paralel, sincronic, mistificator și metafizic, în care omul descoperă tot timpul că „nu este nimic altceva decât ceea ce se face el însuși” (J.-P. Sartre).

Prozele lui D.R. Popescu sunt „deschise”, ca să folosim cunoscuta teorie despre operă a lui Umberto Eco, lucru care dezvăluie ceea ce, la rândul său, Roland Barthes numea „o transportare a stilului spre alte teritorii ale limbajului și ale subiectului, departe de un cod literar clasat”. În Opere  – 1.Mări sub pustiuri (Ed. Polirom, Iași, 2010), D.R. Popescu ilustrează și, dacă vreţi, validează tocmai sensul scriiturilor sale. Se poate vorbi în acestea despre o canonicitate a genului romanesc, despre unele dintre elementele avangardei moderniste întâlnite și în romanele lui William Faulkner, dar altfel cultivate și determinate contextual. Nu invocăm o analogie între operele celor doi mari scriitori, dar „reţetele” lui D.R. Popescu se detașează net și spectaculos de arhetipurile după care W. Faulkner și-a „experimentat” hermeneutica prozodică.

Temeiurile epico-ontologice care stau la baza naraţiunilor Păpușa spânzurată, Ploaia albă, Mări sub pustiuri, Leul albastru, Duios Anastasia trecea, deși sunt, din punctul de vedere al tehnicii, de sorginte occidentală, au o identitate istorică specific românească. Ioana din Păpușa spânzurată este un personaj magnific. Viaţa ei fusese un calvar lângă Toma Jumanu, bărbatu-său, acum mort, pe care douăzeci și șase de babe veniseră să-l jelească. Ioana însă, crâncenă și afectată, își rememorează anii tinereţii care „trecuse fără s-o vadă”, și plânge după aceasta, și nu după cel care fusese om „rău din fire”. Prozatorul pătrunde în dedesubturile sufletului, declanșează resorturile unei sensibilităţi acute și, cu instrumente stilistice simple, (de) construiește parabola luptei dramatice a omului cu singurătatea, într-un cuvânt, cu destinul.

În Duios Anastasia trecea, autorul, urmând firul narativ al tragicului, enigmaticului Oedip Rege, desigur, într-o manieră proprie, ne demonstrează că adevărul nu întotdeauna triumfă, că, în cele mai multe cazuri, acesta, presupunând nenumărate sacrificii, devine inutil pentru condiţia umană. Autorul mizează aici pe efecte psihice greu de stăvilit, care conferă plăcere textului desacralizat. În toate cele douăzeci și patru de povestiri care compun volumul menţionat, D.R. Popescu își are logosul orientat spre ceea ce presupune filosofia Fiinţei, traumatizată de conflicte existenţiale și de mituri deja create, unele la începutul lumii, el intervenind pentru a le interpreta din alt unghi sau pentru a le cosmetiza/ reactualiza conform necesităţii definitorii a omului modern, confruntat cu realităţi fictive, împovărătoare, cu o conștiinţă proprie despre viaţă. Reconsiderarea raportului autor-personaj, ecuaţie care convertește eul biografic al romancierului, declanșează un proces profund de recuperare a autorului și nu eliminarea lui, chiar dacă motivul ficţiunii se dezvoltă latent, în crescendo, ca să asigure consistenţa tramei epice a nuvelelor.

Opere I. Mări sub pustiuri valorifică activ potenţialul imaginativ al prozatorului, certificând aserţiunea enunţată mai înainte, stârnind, astfel, imaginaţia. D.R. Popescu, cu siguranţă, ar putea avea un cu totul alt raţionament cu privire la reeditarea prozelor de tinereţe, decât cel pe care ni-l închipuim noi, fascinaţi de tradiţia deja cunoscută a restituirilor, la modă, împrejurare în care mentalităţile influenţează, negativ sau pozitiv, depinde de buna credinţă a exegetului, cultura în general. Volumul în discuţie apare, deci, într-o epocă bulversată de non-valori și de ofensiva agresivă a internetului care (dar asta este altă chestiune) ne-a îndepărtat de obiectul numit carte, viciindu-ne, nu?, gândirea.

Unitatea voce-idee existentă în structura mini-nuvelelor Gâștele sălbatice, Cireșul cu clopoţei, Ora cinci, La culesul perelor induce reperele stilului inconfundabil care l-a consacrat pe D.R. Popescu: simplu, concis, parabolic. Fondul psihologic și moral al mesajului umanist ce ni-l transmite autorul dă o perspectivă istorico-socială unui mit faustic devenit laitmotivul ideatico-artistic al timpului trăirii și regăsirii, proiecţie antiutopică a realismului ontologic. O ilustrare vie a respectivei ideologii, să nu ne ferim a-i spune astfel, este nuvela Dor, unde viziunea epică este, în fond, tragică. Scriitorul este creatorul destinului personajelor sale, în care sunt încorporate sensurile umane ale suferinţelor tragice ale acestora. De fapt, Dor este o testare a resurselor artistice ale lui D.R. Popescu, datorită cărora a zămislit, indubitabil, fresca unei istorii în care fericirea și nefericirea eroilor capătă dimensiuni cosmice. Relaţia conflictuală între Lena și Milu întruchipează, într-un fel, un cod interconex, cu largi reverberaţii în literatura universală, mai ales că, din punct de vedere compoziţional, este realizată sub forma unui monolog interior continuu, tributar mai multor dimensiuni temporale, pentru a crea atât un suspans, cât și o stare absurdă de luciditate.

Originalitatea narativă a prozelor din Opere I. Mări sub pustiuri constă, dincolo de particularităţile pragmatice, expresive, ale construcţiilor, în voluptatea dialogurilor directe și subînţelese, pitorești, picante sau adânc filosofice, care le conferă un rol actanţial (cf. Jakobson), îmbogăţind, astfel, câmpul semantic și stilistic al textului. Proza lui D.R. Popescu, indiferent că este de inspiraţie rurală sau urbană, se constituie într-o multitudine de puzzle-uri de realităţi ascunse, dar cognoscibile, fapt care ne sugerează tendinţa autorului de a intra în istoria culturologică a spaţiului etern-identitar prin crearea unor tipologii umane esenţiale. Arta românească este o copie fidelă a vieţii, bazată pe un limbaj ficţional, individualizat, care exercită un impact semnificativ asupra capacităţii autorului de a se dedubla, de a coexista și în fiinţa sa biologică, și în cea „împrumutată” personajelor. Relevante în acest sens sunt nuvelele Leul albastru și Drumul, care stratifică tematic, am zice, cu suflu epopeic: destinul, paradisul, labirintul, fiinţa și moartea. Acestea, și multe altele, reprezintă ipostaza demnităţii, a mitului consubstanţial al luptei sinelui cu sinele, cel din urmă intersectat de liniile euclidiene emoţional-psihice ale imaginarului diegetic. De aici putem trage concluzia firească și obligatorie că scriitorul D.R. Popescu este ghidat în demersul său epic de principiul autologic universal al Fiinţei și dispune, la nesfârșit, de resurse artistice inepuizabile, în măsură să confere relevanţă actului de creaţie. E lesne de observat că personajele-cheie din Opere I. Mări sub pustiuri urmează un model unic de spiritualitate (deosebindu-se, prin ceea ce R. Barthes numea „conștiinţa cuvântului”, de cele ale lui Zaharia Stancu, Fănuș Neagu, Marin Preda), situaţie care pur și simplu te forţează să accepţi teza că relaţia autor-personaj este antinomică, îndeosebi în susţinerea dialogică a cronotropilor lume și existenţă. Lipsa liniei de demarcaţie între eu și celălalt constituie unul dintre avatarurile literaturii, moment în care ne amintim de întrebarea lui Eugen Simion din Întoarcerea autorului. Eseu despre relaţia creator-operă: cine vorbește în operă? Călătoria estetică a lui D.R. Popescu, derulată de-a lungul firului Ariadnei, vizibil, prin labirintul modelelor, antimodelelor și seducţiilor literare, care, din fericire, nu l-au atras, el urmându-și propriul drum, este expresia unei vocaţii înnăscute. Arhitectura eclectică a prozelor romancierului reflectă, să recunoaștem, aspiraţia sa de a regenera genul romanesc. Urmând acest raţionament, nu ne împiedică nimeni să considerăm că D.R. Popescu este un fenomen, mereu aflat în căutarea ficţiunii și a văzutului nevăzut, certificând astfel harul cu care s-a născut. Dacă am ţine seama de conceptul lui Mikhail Bakhtin ‒ heteroglos- sie, am putea susţine că D.R. Popescu are o biografie ficţională din care, deseori, atribuie anumite trăsături și personajelor pe care le creează. Drept urmare, alteritatea arhetipală, cognitivistă, îi permite alter ego-ului său să se oglindească, să se identifice sau nu cu propria-i persoană, să se „multiplice”, fără însă ca între privitor și cel privit să se declanșeze vreo rivalitate: eu devine celălalt, celălalt = eu. Creatorul, conștient fiind de semnificaţiile aparatului reflexiv (= oglindă, explică Jacques Marie Lacan, în Le stade du miroir comme formateur de la fonction du Je, Paris, Gallimard, 1971) și de translaţia eului dinspre existent către inexistent, facilitează comunicarea realităţii imediate cu incertul fantastic mitic, acesta din urmă fiind, permanent și fără opreliști, generator de forme deschise de viaţă și de artă.

„Metamorfozele” lui D.R. Popescu confirmă ceea ce Bacon observa, vizavi de motivul oglinzii: „Spiritul uman este ca o oglindă ce oferă razelor venite de la lucruri o suprafaţă inegală, care amestecă propria sa natură cu natura lucrurilor, le desfigurează și le corupe”. Aproximativ în același context, Dan Grigorescu (în Jocul cu oglinzile, Ed. Universal Dalsi, București, 2000) este de părere că „semnificaţia artei stă în capacitatea ei de a reinterpreta vizu- alul”. Revenind, și autorul volumului Opere  1.Mări sub pustiuri este obsedat anume de imaginea din oglindă, de descoperirea celuilalt eu în spatele măștilor purtate, ritualic, de personajele cărora le-a dat chip, timp și lume. Ideea exprimată prinde, la rându-i, viaţă, desigur, în (ne)mărginirea universului estetic, gigantesc, însufleţit de creator cu o sublimă sete de absolut. E firesc, așadar, ca artistul să se regăsească în tectonica propriei opere, accentu- ând traiectoria unui spirit vizionar, stăpânit de sentimentul absolutului și al creaţiei.

O sursă organică și vitală pentru inspiraţia lui D.R. Popescu o constituie arhetipurile literaturii universale, chiar dacă, cum spuneam mai înainte, nu a insistat decât tematic asupra lor: viaţa, moartea, mitul, omul, timpul, creaţia și eternitatea. Toate acestea se regăsesc, sub o formă sau alta, în alcătuirea personajelor. D.R. Popescu nu recuperează artistic lumea lui pierdută sau (cea numită) a lui Dante, ci o reinventează, dându-i dimensiuni fizice și metafizice.

Nu putem încheia această exegeză despre Opere I. Mări sub pustiuri fără să adăugăm acest citat al lui Mircea Iorgulescu (vezi Ceara și sigiliul, Ed. Cartea Românească, București, 1982): „Pentru D.R. Popescu, întreaga literatură tinde să fie nu doar un stomac monstruos de rechin capabil să înghită nesăţios orice, ci, încă mai mult, o realitate totală, căreia nu-i este nimic indiferent și nu-i scapă în irezistibilul său elan devorator, neselectiv, dizarmonic și uniformizant.

Ficţiunea încetează să-și mai caute autonomia și să-și afirme independenţa; înglobând totul, cucerind totul, impunându-și pretutindeni regulile, devine unica realitate. În spaţiul ei discontinuu, când aglomerat până la sufocare, când rarefiat până la inconsistenţă, heteroclite și aleatoriu, pot intra ‒ și intră ‒ nu numai produse ale imaginaţiei, dar și realitatea însăși. Această expansiune a sistemului ficţional duce la pierderea libertăţii elementelor care îl compun și a individualităţii lor. De la o carte la alta, lumea lui D.R. Popescu este tot mai puţin una modelată și devine tot mai mult una infinit modelabilă”.