să surâd

nu poţi greși ascultându-mă

ce facem

unde duc serpentinele aștrii de fum

jubilezi un răstimp apoi bate ceasul

vin sacrificii vin jertfe de sine

înteţim agresivi fuiorul poruncilor

viaţa să pună stăpânire pe tot

cât mai e vreme cât mai e de trăit

nu-i mai vorbesc bărbatului

iată-l acesta știe tot despre sine

construiește poduri prea mici

să cuprindă cerul enorm înroșit

universul

șuierul lumii în vine

nu-i mai vorbesc bărbatului

el s-ar putea să mai fie

când voi călca hotărât

voi dezveli frumuseţea și felul deschis

în care pot să mă mișc să surâd

dezbrăcată de lacrimi

voi privi în oglindă

tulburând imprudent toate culorile

sângelui

râul liber care mă visează

și cheamă demult

 

 

ton

într-un spirit tonic multe se pot aranja

răsfoind cărţile ne mai sfătuiesc cu

gimnastici antidepresive ceaiuri rozalii

câte-o scrisoare deschisă eului

dându-i chestionare tulburând și trezind

alchimii discrete-n chipul

speciei femeii cu ochii triști

cerul gri pustiit zidul armat și

gândacii-ndoielii

înnebunitor de vulgari

caldă sclipirea perdelei sintetice

în bucătăriile strâmte

fură-ntunericului un rug mișcător

florile de sânge-ale genunchilor

au brăzdat podele ameţitoare melancoliei

umplu broaștele ruginii ale ușilor

cu mirodenii

cineva să se-aștepte la asemenea gesturi

încântate speranţe

visele flămânde pisici se freacă de uși

varsă prin încăperi

laptele crud al așteptării

cel cu o mie de feţe

vocea mea ce patină ciudată

cândva chiar credeam că mă poartă

culeg ierburi mirositoare

semn că-s pusă pe fapte mari

în care cu stele s-amestec

scutur floarea răbdării

într-o palidă apă

idee fixă de-ndrăgostită

iubire transformată-n mascotă

unul din doi se sufocă

masa abia-și mai salvează

reputaţia unui loc de-ntâlnire compact

râul cuvintelor furat de pământ

ceaţa e sufletul unei limbi omenești

ori manechinul unei păci otrăvite

 

 

chiar umblu fiat lux

ţipătul aburii frunţii ruperi în trup

bolborosită tiradă sânge și suflet icnind

nu ne-ntrerupe

ecouri zig-zaguri neliniștite

curge laptele crud al poemului

ce altceva să mănânc

rănile frunzei mă vor fărâmiţa

mai încolo spre toamnă

sufletul tot atunci

ca o rădăcină cioplită de vânt

va lupta să trăiască ori va muri

prelungiri din instinct

genunchiul din fire uimit

cum asudă pori răzvrătiţi

mintea mea tânără

murmurând vrând-nevrând

geografia știut-a tristeţii

cerul intrus câtor stele mai știu

și mai pot să disting

nervii mei răsuciţi într-un câmp

fără rang și orfan

unde e insula ta iarbă caldă

catifelată putere

 

 

poate gioconda

celule ruginind prin memoria brumată

ochii braţele faptele tale odată

colţul drept al gurii zbate un fluture alb

colţul stâng un fluture negru

și eu o femeie sunt

și tot mai femeie rămân

cum surâd complicat de o vreme

fluturele alb parc-ar vrea să zboare

nu priviţi prea stăruitor

locul gol rămas pe obraz

mi-e suficient cât știu și singură

despre mine