Nimeni nu s-a gândit și nici în cele mai negre vise nu i s-a arătat că, într-o seară liniș- tită de la începutul unei primăveri, vieţile multora se vor schimba sau chiar se vor sfârși. Locuiam într-un mare oraș, într-o casă veche, monument istoric, cu camere spaţioase și înalte de patru metri. Casa, din 1918, avea tavanele dintr-o împletitură de răchită cu tencuială, iar zidurile despărţitoare, din două cărămizi, subsolul având bolţi arcuite cu ziduri groase de peste o jumătate de metru, casă solidă, cu arhitectură neoclasică… După o zi călduţă, când admirasem mugurii caișilor din grădină, ce erau aproape să își desfacă petalele frumoaselor flori alb-rozalii, m-am retras, spre seară, în camera mea și, în lipsa altor emisiuni, priveam la televizorul alb-negru un film bulgăresc.

La un moment dat, a început o zgâlţâitură, apoi o puternică legănare și am sărit din pat. Era ora 21.21. Cu greu am reușit să ies pe terasa casei, podeaua fugindu-mi de sub picioare. Am ajuns în faţa treptelor, care dădeau spre curte, și, dintr-o puternică balansare a pământului, am ajuns jos, de parcă zburasem. Atunci am realizat ce se întâmpla… totul se balansa. Un brad înalt de peste 20 de metri, care străjuia poarta la intrarea în curte, se legăna ca într-un dans ameţitor. Părea să se prăbușească, dar, fiind bătrân, a rezistat, având rădăcinile puternic ancorate. Același lucru s-a întâmplat și cu casa mea. Fundamentul cu ziduri solide a ţinut-o în picioare, doar turlele s-au prăbușit, iar eu, dacă nu aș fi ieșit la timp, cine știe ce aș fi păţit, tavanul casei mele prăbușindu-se inclusiv peste patul în care stătusem nu cu mult timp înainte. În timp ce totul se balansa, cerul căpătase o lumină roșiatică și un huruit ciudat se auzea de undeva din adâncurile pământului. Vecinii iesișeră cu toţii în curţi, strângându-se îngroziţi în braţe, iar copiii ţipau speriaţi, neînţelegând ce se întâmpla.

Fiind o stradă din zona centrală a orașului, cu multe case vechi, unele s-au prăbușit și am văzut cu groază cum zburau cărămizile, dezmembrându-le. Pierdusem noţiunea timpului… Se înnoptase și atunci am intrat în casă, cu teamă, bâjbâind prin întuneric. Când ieșisem în curte, la primele balansări, fugisem așa cum eram, fără a lua nimic. Dacă s-ar fi prăbușit casa, nu am mai fi avut decât ce era pe noi, asemenea unor vecini ale căror case ajunseseră o imensă grămadă de moloz.

Am adormit într-o cameră din subsol, cu spaima că s-ar mai putea repeta acele clipe îngrozitoare. Nu aveam nicio știre de nicăieri… Curentul electric era întrerupt, telefoanele fixe nu mai funcţionau, iar telefoane mobile nu existau pe atunci… Abia în zorii zilei am realizat grozăvia a ceea ce se întamplase. Un zid interior al casei era despicat pe diagonală, parcă tăiat de o uriașă sabie. Dar, pe acea fisură, se vedeau urmele unei reparaţii și am înţeles că acea crăpătură nu se produsese acum, ci se redeschisese cea făcută de cutremurul din 1940.

A urmat o perioadă extrem de dificilă, sub toate aspectele, pentru toţi cei care au trecut prin aceste momente îngrozitoare. Priveam cu tristeţe camioanele care încărcau ce mai rămăsese din casele vecinilor noștri și mușcăturile neiertătoare ale excavatoarelor, care adunau tot ce mai rămăsese, lăsând un loc gol, acolo unde, nu demult, oamenii duseseră o viaţă tihnită în căminele lor… Mă năpădeau amintirile clipelor minunate petrecute alături de ei, prieteni sinceri ai părinţilor mei, așa cum erau în mod obișnuit toate relaţiile între vecini, la acea vreme, iar jocurile cu copiii din cartier dispăreau odată cu plecarea lor, forţaţi de împrejurări să se mute în blocuri… Nu avuseseră de ales…

La câteva case de noi, locuia o familie de octogenari, într-o casă veche, cochetă, înconjurată de arbori înalţi și maiestuoși, parcă desprinsă dintr-un roman englezesc. În singurătatea lor, își luaseră, nu cu mult timp în urmă, un căţel. În noaptea fatidică de 4 martie, bătrânii au reușit să fugă la timp din casa care troznea din toate încheieturile și care se prăbușea în urma lor. Căţelul lor, Grivei, eroul povestirii mele, și-a alertat stăpânii, lătrând cu disperare, apoi a luat-o la fugă, simţind un pericol major. Ajunși în mijlocul curţii, privind la dezastrul din urma lor, bătrânii s-au îmbrăţișat și, recunoscători, îl căutau din priviri pe Grivei, cel care le salvase vieţile.

Asemenea multora care își pierduseră locuinţele și agoniseala de-o viaţă, a trebuit să caute găzduire la apropiaţii din familie. Cu toate că l-au căutat pe Grivei, acesta nu era de găsit… Nimeni nu-l mai văzuse din acea noapte. Cu ochii în lacrimi, bătrânii au plecat la drum, cu speranţa că iubitul lor căţel o să revină și se vor regăsi.

După ceva vreme, trecâd prin faţa curţii pustii, pe o grămadă de moloz, l-am zărit pe Grivei, care își aștepta credincios stăpânii. Cunoscându-mă, pentru că era un căţel sociabil, de talie mică, și, de multe ori, el și stăpânii lui ne fuseseră oaspeţi cu diferite ocazii, am putut să mă apropii de el, și, cu multă răbdare și cu multe mângâieri, am reușit să-l conving să meargă cu mine. La început, a stat trist, abătut, și nu s-a atins de mâncare și apă câteva zile. Între timp, noi am încercat să aflăm destinaţia stăpânilor lui, pentru a-i anunţa de apariţia lui Grivei și că acesta îi aștepta fidel, dar nimeni nu a știut încotro i-au purtat pașii pe cei doi bătrânei. Atunci, familia mea a decis să-l adopte pe Grivei.

Dragostea pe care a simţit-o din partea noastră l-a făcut să ne câștige încrederea și să-și arate atașamentul faţă de noii stăpâni. Având libertatea să zburde prin curte, alintat și bine îngrijit, a început să arate tuturor că fusese un căţel educat și chiar dresat. Știa să se ridice în două picioare și să se rotească, așa ca într-un dans, iar, dacă i se cerea, știa să întindă o lăbuţă. Anii au trecut… Și cum nimic nu este veșnic în Univers, Grivei a suferit o altă lovitură a vieţii lui: rând pe rând, noii lui stăpâni au plecat la stele, lăsându-l să păzească o casă pustie. Eu locuiam de mai mulţi ani în alt oraș și am decis să îl iau la mine. Am dormit o noapte în casa cea pustie, iar el, credincios, nu s-a mișcat de la ușă întreaga noapte. A doua zi, am plecat, lăsându-l culcat pe labele din faţă, pe terasa casei, și i-am promis că voi veni curând să îl iau… S-a uitat fix în ochii mei și, deodată, au început să-i curgă lacrimi din frumoșii lui ochi… Acele lacrimi nu le-am putut uita niciodată!…De obicei, Grivei mă conducea până la poartă, dar, de acea dată, nu s-a ridicat de pe terasă ci m-a petrecut doar cu privirea înlăcrimată…Am revenit peste o săptămână să îl iau…Un vecin, căruia i-l lăsasem în grijă, să-i dea apă și mâncare, mi-a spus că, imediat după plecarea mea, Grivei a început să miroase urma pașilor mei, și, negăsindu-mă, disperat, a reușit să evadeze și să plece, probabil, în căutarea mea…Mi-au spus mai multe persoane că este posibil să nu fi rezistat și despărţirii de mine, și atunci, când îi curgeau lacrimile, în mintea lui, a celui mai credincios prieten al omului, a încolţit dorinţa de a mă căuta el, dacă eu nu l-am luat, când el avea nevoie de tovărășia mea, sătul de singurătate…

Am plecat cu ochii înlăcrimaţi, ca și ai lui, atunci când ne-am despărţit… În mașină, am stat numai cu ochii pe geam, sperând să-l văd pe undeva… Îl căutasem pretutindeni prin vecinătate și chiar la mormântul stăpânilor lui, dar nu era nicăieri…Am și acum convingerea că a plecat după mine, să mă caute…Au trecut mulţi ani de atunci… Căutările mele nu au dat rezultate, dar amintirea lui Grivei și regretul că nu l-am luat la timp din curtea cea pustie a rămas în sufletul meu…