Totuși, cei șaptezeci de ani îi aduceau Veronicăi și lucruri bune, nu doar boala ei și a lui Doru. Veronica tocmai constata că vârsta de-acum venise și cu surprize plăcute. Cum era aceea că nu avea nostalgii pe care, pentru anii pe care urma să-i împlinească, le-ar fi considerat nerezonabile. De fapt, nu mai avea astfel de nostalgii. Fiindcă le avusese, fără-ndoială. Cândva. Demult. Tare demult. Le avusese nu faţă de ceea ce i se întâmplase, nu faţă de ceea ce trăise, ci faţă de ceea ce nu trăise niciodată. Întâmplări ce rămăseseră doar în imaginaţia ei și pe care nu apucase să le trăiască nici măcar o dată. Lucrurile acelea la care se gândise multă vreme, dar de care nu avusese parte nicicând și pe care, atâta amar de ani, își dorise să le fi trăit și ea.

Nu se-mplinise mai nimic din tot ceea ce visase despre ea și Doru, dar asta nu-i mai aducea nici măcar regrete. Rămăsese unicul regret, cel mai mare dintre toate care, cu statornicie, o însoțise toată viața ei alături de Doru și despre care știa sigur că nici n-o să dispară vreodată. Nu se împăcase deloc cu gândul că nu dăduseră viață și nu crescuseră și ei măcar un copil, unul doar. Însă pentru celelalte vise ale ei, neîmplinite, se simţea un pic obosită. O istoviseră așteptările de ani și ani. Iar acum o lovise și boala asta urâtă și necruțătoare. Parkinson. Totuși, prin comparație, i se părea a fi mai bine că n-a lovit-o uitarea, deși știa bine că, la un moment dat, probabilitatea ca Parkinsonul și Alzheimerul să coexiste era destul de mare. Așa că, cel puțin pentru ea, trecuse vremea în care ar fi putut, de pildă, să viseze, așa cum visase la seri tihnite cu Doru, în sufrageria apartamentului lor. Stând, fiecare, în fotoliul lui, cu câte o carte în mână, cu ochelarii pe nas când s-ar fi-mplinit vremea, pe deasupra cărora să fi schimbat, din când în când, priviri cu subînţeles sau cu înţeles direct, de nemăsurată tandreţe. Seri în care ar fi sporovăit amândoi despre cine știe ce carte, despre știrile de la televizor și chiar despre politică. Să fi despicat, împreună, firul în patru. Așa, despre orice. După-amieze sau amurguri netulburate de nimeni și de nimic, clipe în care ar fi râs în doi de aceleași lucruri, în care s-ar fi bucurat de unele și s-ar fi întristat de altele. Tot împreună. Muriseră, rând pe rând, gândurile Veronicăi la cine romantice, negrăbite, undeva, pe malul Senei, descântând un pahar, poate două, dintr-o fără de seamăn licoare franţuzească pe care ar fi ales-o el și pentru ea. Exact așa, ca în scenele din filmele mai mult sau mai puţin siropoase. Imagini în care se făcea că privea împreună cu Doru al ei, în acele seri cu cine prelungite indecent de mult, la vaporașele angrenate într-un du-te – vino constant și, o bună parte din zi și din noapte, neîntrerupt. După care, un singur suflet și un singur trup, s-ar fi pierdut și ei în puzderia de oameni ce umplea străzile. Asemenea lor, dacă ar fi fost să fie. Perechi visătoare și discrete cărora, fie și pentru clipe numărate, minunea de oraș pe ale cărei străzi atâta omenire visa să-și poarte pașii măcar o dată-n viaţă, le oferea iluzia eternei îndrăgostiri și a fericirii nespulberate pe vecie. Zeci de „El și Ea”, cu sau fără secrete, cu taine ascunse pentru totdeauna sau, dimpotrivă, cu dorinţa de a se arăta lumii întregi fără ocolișuri, de a-și dezvălui iubirile și fericirea. Nu doar unice, dar și eterne. În privinţa asta nu exista nici măcar un firicel de îndoială. Nu, nu era loc de îndoială. Niciodată acolo și în niciun caz atunci.

Așa visase și Veronica că se va privi în ochi cu bărbatul ei, într-un astfel de loc, într-o astfel de seară și la o astfel de cină, în acordurile vreunei melodii cu Edith Piaf sau cu Mireille Mathieu. Sau în ritmurile unei canţonete pe care s-o fi fredonat împreună cu el. Imaginile astea se estompaseră atât de mult, încât acum Veronica avea nevoie de voinţă spre a se concentra îndeajuns ca să le aducă înapoi de prin ungherele în care stăteau ascunse. Alungase din mintea ei și imaginea serilor veneţiene, petrecute în doi, înlănţuiţi unul de privirea celuilalt. Nu reușea să se mai închipuie nici așa, în Orașul Luminilor, nici în lumina feerică a restaurantelor veneţiene, așezate chiar lângă canalul dinspre care se auzeau, în visul neîmplinit al Veronicăi, inegalabilele acorduri trimise peste timp de măiestria cine știe cărui anonim veneţian. Nici în minunatele trăsuri în care bărbatul ei i-ar fi arătat Viena, descoperindu-i-o, nu se mai imagina, nici la plimbări în doi pe promenadele de la Nisa, Monte Carlo ori San Remo nu mai visa. Pentru asta i-ar fi trebuit cineva care să se fi bucurat împreună cu ea, cu care să-și fi strâns mâna, să-și fi zâmbit sau să se fi privit complice. Numai că ea și Doru nu avuseseră niciodată complicităţi. Complicităţile acelea care unesc cuplul și îl sudează nu existaseră niciodată între ea și bărbatul ei. Privise toată viaţa cu admiraţie la Adriana și la Marius. Veronica îi considera cuplul ideal. Ceea ce și erau, cu adevărat. La ei văzuse, mai mult decât la oricine, micile înţelegeri secrete care leagă atât de statornic și de trainic doi oameni, la ei văzuse grija nesimulată și nedisimulată a unuia faţă de celălalt… Pe Adriana și pe Marius nu puteai, pur și simplu, să-i separi. Umblaseră în toată lumea, în excursii și la conferinţe. Uneori plecaseră și separat, dar tot unul lângă celălalt păreau a fi. Așa ar fi constatat, cu siguranţă, oricine i-ar fi cunoscut și ar fi avut posibilitatea să-l vadă pe unul dintre ei când celălalt lipsea.

Adriana și Marius o luaseră și pe ea, pe Veronica, în câteva excursii. Atunci văzuse Veronica locurile în care visase că va ajunge cu Doru și despre care își închipuise, tânără fiind, că le va străbate cu el alături. Doru nu vrusese să-i însoţească, fiindcă i se făcuse și lui propunerea. De jenă, tăcuse mâlc și n-o împiedicase nici pe Veronica să plece. Zisese doar că el s-a cam săturat de colindat. Ceea ce era adevărat, chiar colindase. Atât cât fusese director, Doru străbătuse lumea-n lung și-n lat. Dar prăbușirea lui însemnase și obiceiurile mai noi. Cum erau, atunci, întâlnirile de la cârciumă cu prietenii. Așa că, într-un fel, Doru se bucura că nu-l mai bate nevastă-sa la cap. Veronica încercase să-l scoată din primejdia asta. Nu reușise singură și-i alertase pe Adriana și pe Marius care sosiseră, val-vârtej, din T. Încercaseră și ei să-l convingă că omenii nici nu se nasc, nici nu mor directori și că, oricum ar fi, alcoolul nu e niciodată o soluţie. Mai ales că Doru fusese bun în domeniul lui, nimeni nu l-ar fi putut acuza că nu fusese un profesionist. Ar fi putut rămâne în combinat, dacă ar fi vrut. După ceea ce el numea, amar-zeflemitor, „debarcare”, i se oferise șefia celei mai mari secţii. Doru refuzase. Părăsise combinatul de tot, fără ca cineva să i-o fi cerut. Probabil că vanitatea îl și adusese în situaţia de a căuta și de a încerca să afle în alcool o rezolvare. Vanitatea lui Doru, născută din slăbiciunile lui, deloc puţine, dezvelise noi fisuri atunci când circumstanţele nu-i mai fuseseră prielnice. Încolţit, Doru făcuse promisiuni când stătuse faţă în faţă cu verii lui. Adriana și Marius plecaseră, dar Doru nu învinsese patima decât în clipa în care fusese nevoit. Adică, odată cu boala. Cel puţin, așa spera Veronica, că bărbatul ei își învinsese, de teamă, viciul care-i ameninţa sănătatea. Și nu doar că i-o ameninţa, ci, iată, i-o șubrezise tare de tot. Veronica nu era sigură că Doru renunţase pe deplin și definitiv la viciul ăsta. Dar, cel puţin deocamdată, nu putea ieși din casă, era prea slăbit. Asta îl ţinea departe de amiciţii primejdioase și de cârciumă.

Veronica aproape uitase că ţinea telefonul la ureche și că interlocutoarea ei aștepta un răspuns. Tresări când auzi vocea întrebând „Alo, mai sunteţi la telefon?” și fu mirată că face, destul de exact, legătura între persoană și chip, deși trecuse mai bine de un an de când se întâlniseră. Își aminti de grădina mare și frumoasă, îngrijită precum grădinile pe care le văzuse ea în străinătate, pe-acolo pe unde umblase. Cu bănci din lemn, așezate la umbră. Nu lipseau nici aleile pietruite. Îi plăcuse și clădirea care arăta ca o pensiune cochetă. Iar doamna între două vârste care aștepta acum răspunsul, la telefon, îi arătase camerele. Pe Veronica o impresionase foarte mult că fiecare cameră avea baia ei. Gazda o plimbase peste tot, arătându-i, printre altele, o terasă generoasă care se închidea iarna cu uși imense, de sticlă. După asta văzuse sala de mese și bucătăria. I se păruse impecabil totul și asta îi dăduse o stare de bună dispoziţie, de veselie chiar. Alesese fără să stea foarte mult pe gânduri, mai ales că se afla destul de aproape de oraș. Numai că în momentul acela toate locurile erau ocupate. Nici solicitările aflate în așteptare nu erau puţine. Cele două femei s-au înţeles să mai vorbească peste un an – un an și-un pic. Unele dintre persoane locuiau doar temporar acolo, dar era posibil ca rudele să hotărască să-i lase definitiv la ei, la pensiune. Chiar așa zisese, pensiune, nu folosise cuvântul „azil”. Era obligaţia ei de om serios, spunea directoarea, să ţină seama de cererile anterioare. Veronica fusese de acord, i se păruse firesc. Senzaţia de plutire și de voie bună care o acaparase îi aducea, iată, o stare de liniște după care tânjea de mult timp. Nu avea ce obiecţiuni să aducă, îi plăcea tot ce vedea. Mai trebuia doar să se hotărască. Își dădea seama că are toate șansele de a fi îngrijită omenește aici. Alesese. Hotărârea o luase după ce, oricum, chibzuise îndelung înainte. La ce va face cu viața ei, câtă mai rămăsese. Pe Doru, ocupat și preocupat întotdeauna de altceva, iar, mai nou și mai cu seamă de amicii de pahar de care în acel moment nu părea a se dezlipi vreodată, nu se putea baza. Știuse asta, de altfel, dintotdeauna și nu-și făcuse iluzii. Dacă hotărârea ei rămânea definitivă, va veni și-și va petrece restul vieții aici, fiindcă locul i se lipise de suflet. Nu avea foarte mulți apropiați și nici nu era de părere că trebuie să-i împovăreze pe alții cu boala care și pe ea avea s-o apese și s-o agaseze tot mai mult, cu fiecare zi care trecea. Poate nu imediat cu brutalitate, dar știa că în timp așa vor sta lucrurile. Directoarea îi ceruse păsuirea de un an pentru a-i da un răspuns sigur. Precaută, Veronica o rugase pe femeie să-i permită și ei ca hotărârea definitivă s-o ia și să i-o comunice atunci când o va suna.

Când Veronica auzi din nou vocea în telefon, ușa de la camera lui Doru se deschise încet și privirea ei rămase pironită pe mâna neverosimil de slabă și de palidă a bărbatului ei, încleștată, nervos și nesigur, pe clanţă. Doru încercă, apoi, să facă o manevră cu cotul, fiindcă părea că degetele mai tare îl încurcă. Răspundeau cu greu comenzilor, cu toate că Doru se străduia să le pună în mișcare. Veronica îl privea cum se opintea să împingă cât mai mult ușa spre perete cu cealaltă mână și cu piciorul care rămăseseră, oarecum, în stare de funcționare, în vreme ce trupul lui se sprijinea de cadrul ușii. Privirea ei alunecă iar și rămase înţepenită tot acolo, pe mâna lui bolnavă, aproape străvezie, în momentul în care auzi, din nou, vocea de la celălalt capăt al firului întrebând, la fel de calm precum o făcuse și prima oară, „Alo, doamna Mavrea, solicitarea dumneavoastră mai e valabilă?” Iar Veronica nu-și mută privirea de la mâna lui Doru, bătrână, lipsită de vlagă și șovăitoare, nici când, în sfârșit, se concentră și răspunse, hotărât și clar: „Nu, îmi pare rău, nu mai este valabilă. Vă mulţumesc și vă rămân recunoscătoare pentru că aţi sunat”. Fără să-l piardă pe Doru din ochi, Veronica închise telefonul în grabă, îl azvârli, la întâmplare, pe canapea, și se repezi spre bărbatul ei ca să constate la timp, din privirea lui buimacă și panicată, că avea nevoie disperată de ea.

(Fragment revizuit din povestirea „Răspuns” apărută în volumul de proză scurtă

„De m-aș fi numit Șeherezada”, autor Elena Dican, editura ELiteratura, București, 2016)