Prolog

Vă rog, puțină liniște, bunăvoință și răbdare,

în odaie se află o singură oglindă,

în oglindă se află o singură odaie…

în rest doar golul umple nuditatea acestui act:

Poetul!

un om invizibil,

înecat într-o mare a memoriei și a conștiinței,

și care, prin întunericul ochilor săi,

construiește geometrii de lumină prudentă

cu mâini mincinoase

și nu-și clădește realitatea din ciment,

ci din noaptea minții și din miezul timpului.

 

Se zice că-n ochii lui lumea s-a făcut mai mică,

o poezie simplă,

una în care întotdeauna ne vorbește despre doi,

despre El… și despre voi.

Va fi un poem de dragoste, fără urmări,

precum un fulger în repaus

deprins cu tăceri fără chip

într-un univers de imagini sfărâmate

pentru că nimeni, nici chiar el,

nu-și poate recunoaște propria umbră.

 

 

 

I.  Începuturi…

Chiar și Noaptea tremură în noapte,

când ziua se rupe din toate,

în două clipe, gemene în secundă,

ea, Luna, descrește în nuditatea-i desculță,

o glumă cerească făcută soarelui,

 

un flirt nevinovat

în care mâinile aleargă inocente

pe unde buzele au sărutat

tăceri arzătoare.

 

S-a desprins

stingându-și veșnicia în prezent,

n-ascultă de vânturi pustii,

nu-i pasă că-s ceasuri târzii,

pe căi ferit-ocolite

de pasul luminii,

ticsite de năluciri ce-și scutură spinii

și groaza unei eclipse eterne,

cu gândul se așază între perne.

E liniște în șoapte,

iar Noaptea tremură singură-n noapte.

 

Am închis ochii privindu-i tăcerea,

un chip fără chip într-o formă iubită,

un trup de femeie, o Ană zidită

în sufletul meu.

Ea, luna nopților, nu mai e lună.

 

 

II.  Nocturne. Noi

La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele,

trenul vieții s-a oprit.

Mișcările de dragoste s-au domolit

ca într-o gară

ce nu a cunoscut niciodată călători.

Eu,

singur, vers pe o pagină albă

și Tu…

Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!

 

Privește-mă!

Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut,

în strălucirea întunericului brut

ce ascunde tainic frigul din inima noastră

veșnic nemuritoare.

Ascultă-mă!

Îți voi vorbi într-o limbă de piatră,

țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi,

 

aducând în spatele pleoapelor tale

o iarnă sub piele,

un poem ce repictează prin cuvinte

un cer pentru doi,

un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.

 

Iar acum, Tu, cititorule,

ai simțit vreodată că stai

în miezul timpului tău?

Eu, nu! M-am născut și-am trăit

în afara poemului

unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat,

dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia,

ce fel de aripi poartă înspre nori

acest descântec neînfrânat împotriva iubirii.