Ce frumoasă ești femeie!

 

Ce frumoasă ești femeie,

când zâmbești, când râzi în soare,

molipsind întreaga lume

cu privirea ta senină!

Pentru tine au scris poeții

versuri…, râuri de cuvinte

și ai primit ofrandă, stele,

Luna-plină, jurăminte…

Știi să construiești palate

în deșert, printre nisipuri,

și să scoți izvoare limpezi

dintre stânci, din piatră seacă…

Știi s-aduci în suflet, pacea

cu o vorbă, cu o șoaptă,

liniștind un vânt năpraznic

ce s-a năpustit pe acolo…

În privirea ta e cerul,

cu furtuni, cu vreme bună,

dragostea cu care mângâi

un alt suflet ce te-așteaptă,

pruncul ce-a crescut la sânu-ți,

alte vorbe spuse-n grabă…

Umerii tăi pot să susțină

munți întregi de griji, de planuri,

dar le ticluiești pe toate

cu speranțe prinse-n palme

și încrederea că mâine

va fi rost de vreme bună…

 

Ce frumoasă ești femeie,

când primești în dar, cuvinte,

o privire, lângă o floare

ce îți mulțumesc, în șoaptă…

 

Ce frumoasă ești tu, mamă!

Ce frumoasă ești tu, fiică,

soră, prietenă, colegă,

când zâmbești, când râzi în soare…

Asta ești…, așa ți-e firea!

 

 

 

 

 

Sunt eu, Femeia!

 

Aș vrea să mă prezint…

Sunt primele bătăi de pleoape

ce-ți răcoresc privirea,

sunt aripile întinse care brăzdează cerul

dorind să aducă pacea în suflet și-n cuvinte…

 

Sunt clipele înserării care foșnesc în haine,

când vântul le împresoară și le conduce-n tihnă

să-și pună cămășuța tivită-n fir albastru,

să își găsească locul într-ale tale brațe.

Sunt cel mai blând descântec

ce vrei să-l ai pe tâmple

când orice analgezic nu are leac, putere,

când clipele trecute sunt puse în atele

și dor de-atâta zbucium…

 

Sunt vântul bun, din pupa,

când pleci, vâslind spre zare,

sunt Crivățul tăios, care brăzdează fața,

când vorbele smerite nu par a fi de-o seamă

cu urmele lăsate-n drum, de-o întâmplare…

Sunt mângâierea blândă, când vorba ta suspină

sunt umărul puternic, pe care poți să plângi

și glasul meu îngheață o vorbă aruncată

ce vrea să-mpartă lumea, s-o rupă în fărâme

sau să aducă ceața în prag de vreme bună.

 

Sunt mamă dar și fiică, sunt singură ori soață,

sunt medic, sunt poet, sunt dascăl, ofițer,

sunt omul care râde în soare și-n lumină

și vrea puțin din toate, iubire și respect!

Aș vrea să mă prezint…

Sunt eu… ce vezi…. Femeia!

 

 

 

 

3. Oglindire

 

Mă îmbracă-n iubire și zi-mi că-s frumoasă,

că ochii mi-s limpezi, oglinzi pentru tine

în care te vezi așa cum te simt –

plămădire de gânduri și vise

ce vibrează

ca o coardă acordată în cvinte perfecte.…

 

Mă îmbracă-n dorințe și zi-mi că ți-s dragă,

că palmele tale ar vrea să se plimbe

pe tâmplele mele, asaltate de vorbe,

pe surâsul ce cheamă

spre tăceri atârnate de clipe

printre rânduri de ziduri, construite-n cuvinte.…

 

Mai așază-mi pe umeri, repetări de anotimpuri…

Le poți pune oricum, e alegerea ta…

Și spune-mi la urmă că dorești să-mi fii vară,

să îmi fii primăvara rămasă în suflet,

să fii iarnă și toamnă,

… și că semăn cu ele…

Îmbrăcată-n iubire și-n dorințe, îmbrăcată…

Totdeauna frumoasă… ,

cum mă văd oglindită la tine-n privire…

Mă îmbracă-n speranță.  în seninul albastru!