ABECEDARUL VIEȚII

Nici nu mai știu cum arăți

Zâmbetul tău este trist

Vocea ta a plecat în pământ

Să caute iarba

Si strigă sufocată

De durere

Doamne ce poză tristă ești

Așezată pe crucea rece

Albul este rece!?

Atunci de unde atâta grabă!?

Nepotul mă întreabă

Dacă vorbesc cu fotografia

Ce să îi spun!?

Că și fotografiile plâng

Te-am uitat omule

Furat de alergările mele

Uneori caut în album

Vârsta care să ne salveze

Copii eram amândoi

Nu eram filozofi

Nici obosiți de viață

Eram copiii lui Dumnezeu

Cu abecedarul vieții în brațe

Și alergăm de la A…

Fără să știm care din noi

Este nemuritor

 

 

 

 

DUREREA CA PANACEU!

voia să se termine totul

se ruga pe ascuns să plece

să nu tulbure pe cei plini de viață

uda fiecare amintire frumoasă

precum florile vieții

încerca să atingă amurgul

cu mâinile tremurânde

aproape invizibile

locul lui nu-l vedea nimeni

dacă dorea ceva

folosea un clopoțel digital

viața mergea normal…

apoi…

nimeni nu știa că tăcerea lui

vorbea cu Dumnezeu

scăpase de ce este greu

de durerea ca panaceu

 

 

 

 

 

TRENUL SINGURĂTĂȚII

Nu astăzi ai plecat, draga mea,

era prea frig între noi,

prea multe cuvinte ascunse

în trăirile noastre,

apoi mâinile, mâinile care

cădeau pe fruntea-ți rătăcită,

unde lacrimile erau înghețate,

din tristele noastre hărțuiri inutile.

Îmi venea să te strâng,

dar coapsele, străine,

se ghemuiau disperate…

Altcineva mă privea,

altcineva deasupra mea,

și multe lacrimi, multe imagini.

Erai acolo, dar disperarea ta

fugea goală printre perdele

transparente,

mult vânt, multe șoapte.

Când reveneai, parcă o străină

se strecurase nevinovat lângă mine,

Nu astăzi ai plecat, draga mea,

eram prea ocupat să văd alte chei

pe măsuța telefonului,

la care priveai cu bucurie,

când îmi întorceai spatele.

Nu mai avem nimic,

decât o cușetă,

același bilet pentru doi străini,

într-un tren al singurătății.

 

 

 

 

EL IUBEȘTE PLOAIA…

bătrânul îi explica nepotului

de ce plânge cerul

cum noi îl supărăm pe Dumnezeu

și pe apostolii lui

cum noi vom pleca la EL

nu se știe când…

marea trecere nu este o punte

să faci echilibristică

este o scară agățată de cer

unde urci cu ajutorul lui Dumnezeu

nu poți căra lucruri

dar poți căra iertarea din tine

a început să plouă.

oierul cu părul alb privea cerul

el știa că Dumnezeu se bucură și când plouă

iar oile se înmulțeau dumnezeiește….

 

 

 

 

PLOUA CU FLUTURI…

pe strada castanilor ploua cu fluturi

bătrânii erau frumoși și zâmbeau

nu exista timpul

doar tihnă cu miros de flori vii

acum dragostea are rotiri de cazinou

probabilitatea să atingi centrul universului

este lipsită de sentimente

un fel de amestec de substanțe

din două pahare cibernetice

păsările au uitat să zboare

puii nu cunosc zborul

nu au oasele oxigenate

se sting în cuib fără incubația mamei

și cad din cer sub formă de stele stinse

leagănul copilăriei a fost primul meu

zbor…

acum călătoresc în timp

aici nu mai știu cum te cheamă

cu ce te ocupi

iar televizorul meu strânge țărână

care costă enorm…

Iar moartea este o nevinovată incinerare

nimeni nu mai plânge

pe nimeni nu-l doare

doar pe fluturii care trăiesc ca o mirare