Poezii de MARIA ANASTASIU

Sonet sonetului

Aceste plete de onix ca varul
și ca o rimă albă se vor face,
de-aceea marea de pe-acuma tace,
căzând pe-un gând mai rece ca ghețarul.

Mai curge câte-o rimă la soroace
și s-a-necat cu litere tiparul,
iar versurile, ce ți-am scris cu carul,
pe gânduri stau și ele ca pe ace.

Sonetul nu mai are căutare
în el splendoarea veșnică să-ți fie,
căci timpul nostru l-a ucis, se pare;

Doar Dumnezeu – nici timp, nici veșnicie –
deșartă iar asupra lui suflare
și versul mort se face carne vie.

Cartografie
Mai ții tu minte toamna de demult,
pe-un țărm de veac când ne nășteam din apă?
A fost cândva, așa, ca niciodată,
din spuma mării carne s-a făcut.

Și plaja (o ții minte?) ca un scut,
când valurile ne veneau la poartă –
părea că marea e însărcinată
și vântul urlă ca un nou-născut.

De-aceea, în acest amurg de vară,
când toamna șade pe la uși afară
și veacul colții-ncepe să și-i scoată,

m-ascund și eu, la pieptul tău de fiară,
de veacul ce, lăsându-ne pe-afară,
ne-a șters până și marea de pe hartă.

Omilii la o statuie
Dacă ar putea să fie perfect ca ideea pe care am amânat s-o notez
și, de aceea, am uitat-o, pierzând-o pentru totdeauna,
dacă ar putea să aibă sclipirea de geniu pe care știu c-o avea,
dar pe care nu mi-a fost dat s-o rețin suficient ca s-o salvez pentru posteritate,
dacă ar putea să fie la fel de bun ca poezia pe care n-am s-o scriu niciodată
pentru că nu m-am apucat de ea nici ieri, nici mâine, nici în vreo altă împrejurare,
ci tocmai acum, în ceasul acesta de tristă pomenire,
ucigând din fașă posibilitatea oricărei variante superioare –
atunci poemul acesta ar fi ceva între Sfinx și David al lui Michelangelo.
De la Florența la Antiohia1,
dărâmatul statuilor s-a impus ca o altă formă de artă,
mai importantă chiar decât sculptarea lor –
semnătură a timpului, a istoriei dezlănțuite
asupra a ceea ce ar fi trebuit să rămână veșnic, literalmente dăltuit în piatră,
fragilitatea artei care o face și mai prețioasă:
Sfinxul este interesant pentru că nu are nas,
Venus din Milo e mai seducătoare fiindcă nu are brațe,
generații întregi de bărbați au adulmecat aerul Antichității prin nările zdrobite ale Sfinxului,

1 Referire la două evenimente istorice distincte. Primul – o revoltă împotriva familie Medici, din anul
1527, în care brațul stâng al lui David a fost spart în trei bucăți. Giorgio Vasari, ucenicul lui Michelangelo
și marele teoretician al Renașterii (pe atunci, doar un copil) a reușit să salveze, împreună cu un prieten
de-al său, bucățile sparte pe care le-a păstrat apoi ani de zile, reparând, în cele din urmă, statuia. Cel de-al
doilea eveniment este o altă revoltă, petrecută la sfârșitul sec. al IV-lea, în Antiohia bizantină, în care niște
atacatori anonimi au dărâmat statuile imperiale. Repercusiunile au fost colosale asupra tuturor cetățenilor
antiohieni, conducerea politică a cetății fiind aruncată în închisoare și începând o veritabilă vânătoare
pentru a-i prinde pe făptași, care avea să facă multe victime nevinovate. Terorizați, o parte din cetățeni s-au
refugiat în biserici. Într-una din ele slujea tânărul preot Ioan, viitorul Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, care va ține
în acea perioadă 21 de omilii pentru îmbărbătarea cetățenilor, ce aveau să aibă un succes răsunător, fiind
consemnate mai târziu cu titlul de Omilii la statui.

s-au lăsat strâns îmbrățișați de o ciungă
și ce-i cu asta, nu-i nicio perversitate,
istoria însăși este un timp dezlănțuit,
iar arta – istorie îmblânzită.

Am venit cu primul zbor de dimineață, acuși am picat,
de la aeroport direct la Academia din Firenze, să-l văd pe David
ca să înțeleg și eu ce înseamnă frumusețea adevărată,
așa mi-a șoptit mie o păsărică – Pasărea Măiastră a lui Brâncuși
pe când mă zgâiam la ea, prostește, în Veneția, tot așteptând să zboare:
cică aici, pe coridoarele astea cenușii ar sălășlui frumusețea –
așadar, acum pot să spun, fără nicio părtinire, că statuia asta, pe lângă tine, nu face doi bani.
Frumusețea nu are ce căuta într-o sală de muzeu,
ea nu este un exponat și nici nu vrea să fie,
spontană ca marea sau mai muncită ca domul lui Brunelleschi,
ea trebuie lăsată afară la aer, lăsată să trăiască, să respire, să-și ia zborul,
să-și ducă traiul așa cum poate, liberă indiferent de consecințe
(așa cum liberă Și-a lăsat Dumnezeu capodopera creației)
și, mai presus de toate, frumusețea trebuie să îmbătrânească,
să aibă, ca orice făptură vie, dreptul la timp,
dreptul de a fi marcată de istorie,
de aceea, mare greșeală a făcut Vasari când i-a pus la loc brațul Uriașului.

Și apoi, cât de frumos este, cu adevărat, Uriașul acesta?

Sigur, trupul este frumos,
chiar și așa, cu capul și mâinile disproporționate, exagerat de mari1,
dar sufletul lui, sufletul statuii,
frumusețea de dincolo de chip, de corp,
unde este?
Nu există statui fără suflet,
așa cum nu există obiecte fără suflet, atâta vreme cât sunt făcute de mână omenească –
Uriașul florentin este un bărbat frumos, fără îndoială,
dar nu și un om frumos (uriașă diferență),
uită-te în ochii lui, măsoară-i fără sfială goliciunea
și vei vedea și singur că acest jumătate Augustus, jumătate Adonis
nu ar fi putut niciodată să scrie Psaltirea.

Mic eram între frații mei și tânăr în casa tatălui meu2, spune Psalmistul –
nu-i de o ironie teribilă, tipic occidentală, că această reprezentare a micului David,
tocmai când urmează să-l ucidă pe giganticul Goliat,

1 Datorită faptului că statuia lui David era concepută ca să fie privită de jos în sus, Michelangelo a ignorat proporțiile reale ale corpului omenesc și i-a sculptat mâinile și capul mult mai mari, raportat la trunchi și
picioare.
2 Psalmul 151, 1

a fost poreclită „Uriașul”?
Și, totuși, ce splendidă risipă de marmură!

— Cum l-ai făcut? l-a întrebat un oarecare naiv pe ursuzul Buonarroti,
mizantropul Buonarroti care avea să fie considerat minunea umanismului.
— Simplu, i-a răspuns acesta, vrând să scape de el,
am îndepărtat din marmură tot ce nu era David.
Simplu pentru el, cu atât mai greu pentru mine,
eu care nu mă lupt cu un bloc mărginit de piatră,
ci cu o întreagă limbă omenească pe care trebuie, trebuie s-o fac să zboare,
chiar dacă lumea de azi i-a închis pistele, i-a anulat zborurile,
i-a tăiat până și aripile,
eu care am de îndepărtat, numai și pentru poemul acesta infim,
tot restul milioanelor de cuvinte din limba română, cu toate posibilele lor combinații și,
pe deasupra,
și toate celelalte combinații, trecute sub tăcere, ale cuvintelor pe care le citești aici,
nu te lăsa orbit de aparențe – scriitorul nu e cel care scrie, nu este părintele, nici protectorul,
ci cel care ucide în fiecare zi, cu sânge rece, o mie de poeme nenăscute,
este ucigașul lor cel mai cumplit,
pasărea de pradă,
orice poem e ceea ce rezultă după ce ai ucis alte o mie care ar fi putut fi scrise în locul lui,
dar care n-au să mai fie scrise niciodată,
(aproape) întotdeauna, mult mai bune.

Tragedia poetului: niciodată un poet nu va ajunge la fel de mare ca el însuși.

Poemul acesta nu prea îmi place cum a ieșit, dar nu mai am ce-i face –
nimic nu se mai naște a doua oară,
uită că l-am scris,
dacă ar putea să fie perfect ca ideea pe care am amânat s-o notez
și, de aceea, am pierdut-o pentru totdeauna,
poemul acesta ar fi o pagină goală ca un aerodrom,
un orizont curat, senin,
deschis pentru zborul de poet al lui Icar
și, în general, pentru toate zborurile.

Căci pasărea este efemeră, zborul e etern.
Să tot mori așa!