Este cert că, după experienţele primilor ani de viaţă (în care curiozitatea depășește instinctul de conservare), are loc o treptată disciplinare a individului, o modelare a acestuia după tiparele socio-culturale în care vieţuiește. Noua fiinţă e obligată să acţioneze conform codului politeţii ipocrite, acceptând hotărârile celor consideraţi adulţi, chiar dacă aceștia nu acţionează, de fiecare dată, în mod coerent.

O acceptare sau, de ce nu, o cedare în faţa influenţelor familiei, anturajului, deschide drumul copilului ca membru al comunităţii, dar, în același timp, oferă Fricii un alt suflet în care să locuiască. Ceea ce urmează după nașterea unei fiinţe umane duce, în mod inevitabil, la confecţionarea măștii sau, mai precis, a măștilor pe care le aceasta le va purta în faţa lumii. Este o decizie conturată, treptat, în urma contactului cu ceilalţi și a nevoii de a fi acceptat de comunitate: apărăţi intimitatea, respectă convenţiile, camuflează aspectele bizare sau grotești ale interiorului tău.

Preluăm aceste reguli încă din “prefaţa” dezvoltării propriului corp, le aplicăm destul de repede, iar, pe măsură ce anii adaugă cenușă și ceaţă fiecăruia dintre noi, normele devin tot mai complexe, sunt dezvoltate și perfecţionate, pentru a respecta cu orice preţ dimensiunea respectabilităţii. Regulile de orice tip acumulează, treptat, forţa unor fetișuri, devenind degete invizibile care mângâie sau lovesc, influenţând spaţiul senzitiv și emoţional, lipindu-se de pereţii interiori…

Primele măști sunt, totuși, transparente și ușor de folosit, conservând suficient din spontaneitatea anterioară, ajutând, cu siguranţă, la îmblânzirea pulsiunilor și dezvol- tarea capacităţii de a socializa. Diamantele sunt, acum, șlefuite, punându-și în valoare strălucirea.

Micile fiinţe comunică ușor, au învăţat să fie politicoase, sunt tentate de obiecte, dar cunosc, încă, bucuriile simple, netulburate de frământări. Copiii care au asimilat anumite precepte sociale, dar care mai păstrează rezerve de prospeţime sunt cei mai apreciaţi. E firesc. Membrii cu state vechi ai societăţii nu agreează prea mult misterul sălbatic al pădurilor, dar își doresc, uneori, o evadare din lumea de beton. Soluţia? Un parc – alei bine trasate printre copaci groși și înalţi, aer curat, relaxare și siguranţă. Nu te mai afli între pereţii locuinţei, dar neprevăzutul este redus la minim, niciun urs nu va ţâșni dintre tufișuri, nicio cobră nu te va mușca de călcâi, insectele periculoase (căpușe, păduchi) sunt împuţinate sau distruse prin pulverizarea unor soluţii speciale. Te poţi plimba, așadar, pentru a-ţi umple plămânii de oxigen, ascultând polifoniile păsărilor, urmărind, amuzat, acrobaţiile unor veveriţe sau mișcările furnicilor prin iarbă. Ești la adăpost de pericole, natura te primește cu blândeţe, arătându-ţi partea ei dezirabilă, strălucitoare. Nimic din tensiunile legate de supravieţuire, doar câteva elemente drăguţe de faună care animă perimetrul…

Aceasta este, pe scurt, epoca de glorie a “persoanei”, egoul incipient – un sat micuţ și vesel, care mângâie cu zgomotele sale inofensive liniștea din jur. Pe terenurile aflate în apropiere se plantează seminţele raţiunii, o plantă specială, din care se produce pâinea cu care se hrănesc locuitorii acestei așezări. Treptat, însă, cătunul va prospera, mărindu-și teritoriul, devenind oraș, metropolă, apoi regiune, ţară și, în final, un adevărat imperiu mohorât. Nici un imperiu nu poate, însă, pacifica, în mod total, întreaga lume. Vor exista, mereu, conflicte, revolte, bătălii sângeroase ale unor popoare pentru propria independen- ţă. Ajungem, astfel, la o problemă foarte importantă, la un obstacol major în dezvoltarea noastră ca indivizi: Egoul/Conștientul/Raţiunea nu reprezintă, de fapt, decât un procent extrem de mic din ”lumea” care suntem noi, iar restul elementelor care ne compun își cere dreptul la existenţă. Stăpânul care domină, formal, spaţiul nostru interior nu este un suveran atât de puternic, putând fi, oricând, contestat. De fapt, acest stăpân reprezintă, mai degrabă (așa cum remarca George Gurdjieff), o bizară federaţie de Euri, unele dintre acestea deosebindu-se extrem de mult de celelalte, singura legătură perceptibilă fiind senzaţia continuităţii, întreţinută de fiecare gând care apare pe tărâmul cerebral.

Această senzaţie acţionează ca un tampon de tren, amortizând șocurile schimbărilor, oferind în continuare iluzia – destul de solidă a aceluiași for care coordonează trupul. Succesiunea, deși haotică, a respectivelor fenomene în interiorul nostru reprezintă, totuși, pentru cei mai mulţi, garanţia normalităţii, a integrităţii mentale, orice altă variantă fiind de neacceptat. Ne agăţăm de toate mișcările propriului psihic pentru că am preluat axioma că totul trebuie conceptualizat, încadrat, structurat; ne dorim să rămânem în spaţiul explicabilului, ni se întâmplă prea rar să privim sau să ascultăm ceva fără a apela la imensul bagaj de condiţionări pe care ni l-a dăruit societatea. Acceptăm această securitate provizorie, deși știm că vine împreună cu neliniștea, invidia, furia și toate celelalte procese psihologice mai puţin plăcute. Acceptăm pentru că așa ni s-a spus că trebuie să facem, pentru că ne-am obișnuit să fim hipnotizaţi de cuvinte, principii, noţiuni, teorii, aceste cristale de zahăr din casa de turtă dulce a vrăjitoarei.

În imensa lor majoritate, adulţii au pierdut capacitatea de a vibra la parfumurile tari ale prezentului, privind totul printr-o lentilă deformată și nevrotică, murdărită de prejudecăţi. Câţi dintre noi, cei maturi, ne mai putem uita la cineva fără a-l încadra imediat în tipare, fără prudenţa caracteristică a celui obsedat de siguranţă, dornic să evite relaţiile inutile?

Ce absurd – să ai aproape totul și să nu te poţi bucura decât de foarte puţin. Când spun acest lucru, mă gândesc la cei care nu sunt torturaţi de boli sau dizabilităţi și care, totuși, se dovedesc incapabili să aprecieze minunea de a exista. Privim viaţa printr-o fereastră închisă și plină de praf, pe care nu o deschidem prea mult, înfricoșaţi de aerul proaspăt, ne înghesuim într-un colţ strâmt al camerei noastre, din care emitem judecăţi meschine și abstracte despre tot ce ne înconjoară. Egoul se încăpăţânează să își ignore limitele, jonglează cu dogme și teorii, sedus de frumuseţea unor cuvinte precum Divinitate sau Iluminare, fără a înţelege ce este el, de fapt: un fragment al trecutului, un mecanism creat de memorie, o entitate psihică micuţă, dar cu pretenţii aberante.

Avem nevoie, cu siguranţă, de cunoașterea și experienţa pe care celulele creierului le-au acumulat și continuă să le acumuleze, altfel nu am putea relaţiona cu ceilalţi, iar șansele de supravieţuire ar fi extrem de limitate. A fi conștient de prezentul propriei tale existenţe nu presupune un intelect de nivelul unei plante sau o reîntoarcere la stadiul de nou-născut, ci valorificarea resurselor interioare doar atunci când e necesar. După depă- șirea situaţiilor care solicită performanţă sau acuitate, mintea ar trebui să redevină tăcută, lăsând organismul să își desfășoare, fără interferenţe, propriile procese. Vorbim atât de mult despre conștiinţă și spirit, dar nu știm cu adevărat ce poate corpul, ce mecanism minunat ni se pune la dispoziţie. Suntem excesiv de prudenţi, dar tocmai aceste rezerve ale noastre împiedică funcţionarea armonioasă a vehiculului…

Bucuria de a exista vine odată cu asumarea integrală a acestui fapt. Suntem vii, parte a unei experienţe de receptare și modelare a lumii, iar tot ce ni se oferă trebuie, în primul rând, trăit. Analiza constantă a tuturor proceselor pe care le traversăm este utilă, dar, treptat, odată cu înaintarea în vârstă, se poate dovedi dăunătoare, cimentând, în interi- orul nostru, reziduuri. Este important să înţelegem că echilibrul propriilor acţiuni este dat de utilizarea corectă a minţii, nu de anihilarea acesteia. A evita capcanele întinse de efervescenţa interioară și a folosi doar ce este necesar din mișcările intelectului presupun, însă, o mare cantitate de energie, iar această energie, pentru imensa majoritate a oame- nilor, este de neconceput.

Lecturile spirituale pot da unei persoane impulsul necesar pentru a deveni un că- utător, alimentându-i, chiar, pentru o perioadă, dorinţa de a sparge coaja Egoului, de a trece dincolo de aparenţe, dar, de cele mai multe ori, se dovedesc insuficiente atunci când intervin primele dificultăţi. Este plăcut să citești sau să vezi un film documentar despre faptele înţelepţilor din diverse perioade istorice atunci când stai, confortabil, în fotoliu sau în pat, având la dispoziţie toate pârghiile civilizaţiei moderne. Văzute dintr-o asemenea perspectivă, toate neplăcerile, suferinţele, renunţările acestor oameni par exemple de eroism romantic – ușor de înţeles, mobilizatoare, promisiuni ale unui paradis pe care fiecare îl poate descoperi. Doar puţin efort și totul se va așeza la picioarele noastre, se- cretele Existenţei vor fi revelate, iar noi ne vom bucura de miracolul prezentului trăit în fiecare clipă…

În realitate, lucrurile nu stau deloc așa, diferenţa între modul în care presupunem că se vor desfășura evenimentele și derularea propriu-zisă a acestora fiind uriașă. A merge către propria esenţă, a te cunoaște și a te înţelege pe tine însuţi reprezintă un drum care nu este nici scurt, nici simplu de parcurs, iar această afirmaţie nu are decât foarte puţine excepţii. “Mașina umană” (cum spunea Gurdjieff) are un potenţial uriaș, dar este atât de fragmentată și înrobită, încât procesul de reparare și dinamizare este extrem de dificil. Câţi dintre noi ar dori o viaţă dincolo de certitudini, în imensitatea plină de pericole? Câţi dintre noi ar accepta să încerce? Obsesia propriei securităţi inundă totul, demonstrând inutilitatea acestor întrebări. De obicei, așteptările mari produc dezamăgiri puternice – în acest cazuri, entuziasmul se poate dizolva, așa cum remarca un mistic indian (Ramana Maharshi) “precum o păpușă de sare în mare”. Obstacolele testează, de fapt, cât de tare este carapacea atașamentelor, cât de mult acţionează aparenţele asupra propriei vieţi. Cu cât este mai dur impactul, cu atât șocurile mentale vor fi mai intense, producând tulbu- rări, confuzii și, în cele din urmă, impulsul de a abandona căutarea.

Am mai spus și repet: la nivelul cel mai înalt, care îmbrăţișează toate mișcările fiinţelor și non-fiinţelor, aceste frământări sunt irelevante, doar ecouri sau valuri de o clipă ale Întregului. Viaţa noastră se desfășoară, însă, sub semnul relativului și al vulnerabilităţii. Suntem reflectări fizice ale Conștiinţei, avem o perspectivă finită, un corp fragil, care ne încapsulează, cu necesităţi care se cer satisfăcute, cel puţin la un nivel rezonabil (apă, hrană, somn, adăpost).

Dacă vrem, totuși, să funcţionăm, în mod corespunzător, în societatea oamenilor, așa cum este aceasta, dacă nu intenţionăm să ne retragem, definitiv, în munţi sau alte locuri izolate, este necesar să fim sinceri cu noi înșine, iar a fi sinceri presupune, în opinia mea, să recunoaștem, deplin, că aceste transformări ne afectează (să nu mimăm relaxarea sau sfinţenia, e în defavoarea noastră), să avem o evidenţă onestă a propriilor capacităţi și limitări, să nu ne lăudăm prea mult cu micile victorii obţinute în drumul către Sine. În mecanicitatea zinică, vigilenţa este necesară, extrem de necesară…