La un chef maiorul Firu, pentru a testa loialitatea grupul în care se afla, a zis: se aude că Mareșalul, cât de curând va spune: Soldaţi, vă ordon, treceţi Nistrul!, o copie a acelui ordin istoric Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!, ordin la care fremătase de nădejde întreaga românime. Apţiguit, taică-meu ar fi replicat: Mareșalul nu l-a citit pe Eminescu, nu știe că România se întinde de la Nistru pân’ la Tisa. De ce trebuie să murim pentru nemţi, în stepa calmukă?
În zilele următoare a fost ridicat de pe front, dus la Iași unde Curtea Marţială l-a degradat și l-a condamnat la 6 ani muncă silnică. Scăpase ieftin, o iubise cândva pe fata Președintelui completului de Judecată și Ileana Cosânzeana se făcuse luntre punte să-l scape de execuţie. Nemţii i-au propus sa îl ducă în Germania pentru a-l feri de condamnare. Spunea cu mândrie ca a refuzat și că le-a spus băţos: fie pâinea cât de rea tot mai bine’n Ţara mea! așa și-a început calvarul la Aiud, Ocnele Mari și a mâncat o pâine tare amară în comunism. Aici l-a cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghica. La ieșirea din pușcărie, avea doar o haină roasă de piele, un costum de ofiţer peticit și un porthart pe care l-a vândut ca să ajungă în București. Și-a amintit că avea o soră, s-a informat la Ministerul Învăţământului și a aflat că era institutoare la Brezoi în judeţul Vâlcea. A căutat-o și întâlnirea a fost dramatică. Îi povestea despre bunica, despre sat, dar ea, o clonă românească a Gretei Garbo, tot nu îl credea, până când a rostit numele câinelui, Paldău, pe care îl lăsaseră, orfani fiind, să urle a pustiu în curtea casei părintești, când venise bunica dinspre mamă să îi ia la ea. Au plâns, s-au îmbrăţișat, au luat viaţa în piept, fiecare pornind pe drumul său. Erau vremuri grele, comuniștii distrugeau o lume așezată de milenii pentru o himeră proletară, cu totul străină unui popor creștin, cu frică metafizică de Dumnezeu. Cei doi locuiau în Școala Veche, vizavi de casa Tudoranilor, iar hazardul și-a luat rolul în serios. Ploua cu găleata, ploaie repede de vară. Valea Satului se învolburase și ameninţa cu înnecul bobocii de gâscă pe care Florica, o jună frumoasă și veselă, se chinuia să îi aducă la mal. Vecinul săritor din fire și vorbăreţ nevoie mare, a ajutat-o. S-au împrietenit, s-au iubit și în scurt timp s-au căsătorit, cam fără voia părinţilor fetei.
Priveam trupul mărunţel, ţeapăn, încorsetat într-un costum gri, gâtuit de o cravată albastră, întins pe masa de brad acoperită cu un cearșaf alb, tivit cu dantelă și mă întrebam ce forţe interioare îi dăduseră atâta putere și îl călăuziseră prin vremuri potrivnice, înzestrându-l cu forță și curaj, ca să reziste cu verticalitate. Lacrimi calde îmi brăzdau obrajii îmbujoraţi. Aș fi vrut să fiu tare, să nu-i fac rău mamei pe care o boală necruţătoare o ţintuise de câteva luni la pat, dar nu mă puteam abţine, plângeam ca un copil și el mă ignora. Prietenia noastră se sfârșise brusc și dureros. Nu avusesem inspiraţia să vin de sâmbătă după amiază să îl prind în viaţă. Un examen de masterat la Spiru Haret în Brașov, mă reținuse. Pe la trei după amiaza am ieșit din sală și am sunat temător la Brezoi. Am format în grabă 0250/778921, dar ciudat, ţârâitul telefonului îmi ţiuia în ureche stră- in și neprietenos. Într-un târziu, mi-a răspuns cineva, am cerut să mi-l dea la telefon. Vorbea tremurat, parcă îi clănţăneau dinţii și nu înţelegeam mai nimic. De obicei când ne conversam îmi repeta mecanic, fără să conștientizeze: când vii, când vii? M-au asigurat că nu se va întampla nimic până a doua zi când ajungeam, dar nu a fost să fie. Aveam senzaţia că mă privea mustrător, lipsisem în singurul moment cu adevărat important din viaţa noastră, al amândurora, în care ar fi trebuit să fiu prezent. Nu-mi luasem rămas bun. El o făcuse, eu din păcate, nu!
Părinţii mei s-au iubit cu adevărat, poate de aceea Dumnezeu a dorit ca ei să plece pe drumul fără de întoarcere la trei zile unul după altul. Când aveam 11 luni tata a fost arestat. L-au dus la Pitești și încercau să îi pună în cârcă tot felul de lucruri aberante: că a fost prefect de Dorohoi, că a umblat fugar, că a ajutat partizanii din Munţii Cozia conduși de generalul Carlaonţ, că l-a sprijinit pe colonelul Uţă, fost coleg de front ce luptase împotriva comuniștilor în Banat, că a ascultat posturi străine. A fost bătut până la leșin, de aceea nu mai auzea bine, a fost așezat pe scaunul electric, iar fesele îi erau arse când s-a întors acasă, dar a rezistat, nu a recunoscut neadevărurile care i se imputau. Nu l-au putut condamna cum făcuseră cu alţi lotreni reţinuţi în aceeași noapte cu el. Când îl băteau și răgneau înnebuniţi să recunoască ceva, el le răspundea moldovenește: eu n-am facut ninica!
La întoarcerea acasă, securitatea îi dăduse recomandare să se angajaeze pe aceeași funcţie, de șef contabil, pe care o avusese la fabrica de cherestea, când braţul înarmat al poporului vigilent îl arestase și îi ceruse să nu povestescă nimănui regimul de tortură la care fusese supus. Un cioban incult, secretar de partid, a refuzat să-l angajeze, ironizându-l: s-o găsi o roabă și-o lopată și pentru legionaru’ ăsta. Șapte ani nu a fost acceptat în câmpul muncii socialiste. Și-a lucrat pământul ca să supravieţuiască: cultiva cartofi, porumb, făcea ţuică, creștea oi, hrănindu-ne părintește. Eram mic, pricepeam puţine. Aveam vreo cinci anișori și îl ajutam să tragă o sanie cu lemne prin nămeţi. L-am întrebat într-o doară:
- Tată, de ce ai fost închis?
S-a schimbat la faţă, a întors privirea spre munte și a rostit în șoaptă, ceea ce m-a surprins, pentru că de obicei vorbea cu glas puternic:
- Ești prea mic, n-ai cum să înţelegi!
M-a mângâiat pe obrajii îmbujoraţi și ne-am văzut de treabă. Peste ani a început să îmi povestească prin ce trecuse, ne împrieteniserăm la cataramă și aveam mare încredere unul în celălalt. Era supravegheat de securitate în permanenţă. După un timp s-a angajat inspector la Banca Națională, sucursala Râmnicu Vâlcea. Unsprezece ani a făcut naveta. Era muncitor și cinstit. Se trezea la patru dimineaţa, dădea mâncare vitelor, servea ritualic micul dejun, se gătea și pleca la rată (autobuz). Pe ploaie, pe vânt, pe ger, făcea același lucru cu o punctualitate de metronom. Viaţa militară și de deţinut îi imprimaseră o rigurozitate a programului de zi cu zi pe care eu din pacate nu mi-am însușit-o.
Era curajos. Într-o toamnă tăiasem o oaie. Eu o desfăceam măcelărește, agăţată fiind în mărul creţesc de lângă casă și tata mă ajuta. Povesteam liniștiţi ca doi buni prieteni ce eram și din când în când mai închinam câte o ceașcă de ţuică fiartă, mulţumind Domnului pentru roadele bogate pe care ni le dăduse în acel an. Deodată câinele care ne ţinea tovărășie a lătrat a om străin. Lângă noi apăruse un securist blond, cu o faţă pătrăţoasă, ca de buldog. Îi făcea câte o vizită tatei din când în când și îl întreba tot felul de prostii. De data asta, Tata nu l-a mai ţinut de vorbă. L-a lăsat să-și termine pălăvrăgeala, după care a ridicat o furcă, pe care o strângea haiducește în mână și i-a strigat de a răsunat până în Podul Tiţii: ce vrei mă neisprăvitule, ce p… mătii mă tot urmărești. Nu te-ai convins că sunt om cinstit, muncesc, îmi lucrez pământul cu familia, cresc vite, dau cote la stat, ce vrei? Securistul încremenise. Mama ieșise speriată și striga plângând: tata, tata, ce faci, fii cu- minte! Tata însă se înfierbântase și aţos din fire cum era în asemenea situaţii, se apropiase de intrus ameninţător. Încurajat și de prezenţa mea, ridicase furca deasupra capului, ca un trident necruţător și îi striga: ieși, ieși din curtea mea, mi-ai violat domiciliul, dacă te mai prind vreodată aici, îţi crăp capul, sunt în legitimă apărare. Securistul o zbuchise speriat spre poartă. Nu l-a mai deranjat, dar a avut grijă să facă o informare unităţii militare din Craiova, unde îmi făceam armata. Așa am ajuns la porcărie, ridicat direct de pe platoul Batalionului de geniu, în momentul îmbarcării pentru școala de gradaţi de la Alba Iulia. Am rămas soldat toată viaţa, treabă care îl mâhnise foarte tare. Îl ţineam de mână, dar trupul inert era rece ca gheaţa și fiori reci mă furnicau prin tot corpul. În a doua noapte de priveghi, în ciuda gerului năpraznic, s-a adunat lume multă. Îi cinsteam pe toţi cu ţuică de prună, pentru care era recunoscut în tot Brezoiul și cozonac. Fiecare își aducea aminte câte o istorioară legată de Nea Niculae și dorea să o spună. Dupa ‘90 făcuse politică ţărănistă. În ’92, la 78 de ani, când încă își purta semeţ pălăria pe-o ureche și geanta maro burdușită cu acte, candidase de Primar. Contracandidatul pesedist, un învăţător respectuos de altfel, tremurase serios, fiindcă Nea Niculae era sa îi facă bucata. În cele din urmă Tata pierduse la o suta de voturi. Patru ani, începând cu ’96, a fost decanul de vârstă al consilierilor locali și cu toţii, indiferent de culoarea politică, l-au respectat. Cum să nu respecţi un om cinstit, care se zbătuse să dea apă podenilor, care fusese cenzor la Obștea Moșnenilor și care căuta cu răbdarea unui ceasornicar vechile acte ale Tudoranilor pentru a împropietări întreg neamul cu pădure?
Viaţa lui fusese un puzzle de fapte bune pe care cei care îl privegheau le puneau în noaptea aceea rece de sfârșit de ianuarie, cap la cap. Încercam să accept situaţia, să mă obișnuiesc cu rolul unui orfan de 47 de ani. Îl priveam concentrat și derulam în memorie secvenţele pe care mi le povestiseră cei din casă, despre ulimele lui clipe. Nepoata cea mare apăruse lângă mine, la capul mortului: ce faci Nan? du-te și te culcă, de șase ceasuri nu te-ai mișcat de aici, du-te! rămân eu să-l priveghez.
M-am retras în bucătărie și m-am întins îmbrăcat în patul în care cu o seară înainte Tata își dăduse obștescul sfârșit. Îl revedeam aievea, cum stătuse cuminte, cu o săptămână înainte de a muri, ca să-l bărbieresc. Îl călcasem din greșeală pe picior și brusc ridicase bastonul la mine apostrofandu-mă: dom’le, dom’le ce faci? mă doare!
Trecuse Styxul liniștit și seninătatea i se citea pe chipul pietrificat. Pe la 12 noaptea, înainte de a muri, mâncase o banană, după care se întinsese cu greutate în pat, era cam înţepenit și… au urmat lucruri greu de explicat oricâtă știinţă de carte ai avea.
S-a așezat pe spate ca și cum ar fi vrut să recite versurile lui favorite, în clipe de melancolie:
Dac-ar fi un foc în sobă Ar părea că suntem doi, Aș mai sta cu el de vorbă Și-aș uita cele nevoi!
și-a strigat jumătatea pe nume, ceea ce nu mai făcuse de mult timp:
- Floricuţo, haide și sarută-mă ca în tinereţe, aici pe obraz!
Mama l-a auzit, s-a târât șontâc, șontâc până la patul lui, l-a sărutat și l-a mângaiat ocrotitor pe frunte. A rugat-o să îl mai sărute o data. Un zâmbet suav ca de prunc alintat îi încolţise în colţul gurii. După o vreme și-a suflecat tacticos mânecile de la cămașă ca și cum ar fi vrut să se spele pe mâini și le-a așezat cruce sub cap rostind calm și stins, cu o voce abia percepută:
- Adio copiii mei!
Abia s-au dezmeticit cei din casă, ca să-i aprindă lumânarea, că sufletul o și luase la picior către porţile Raiului, lasând în urmă trupul rece, împuţinat de ani și suferinţe. A murit demn, a murit creștinește! La biserică se ducea rar, dar era nelipsit de la slujba de Înviere. Când se ocolea biserica mergea imediat în spatele preotului, și cânta împreună cu acesta Cristos a înviat din morţi. Stătea până dimineaţa și ne aducea Sfintele Paști. Eu, cu fetele mergeam doar la slujba de la miezul nopţii, apoi veneam cu lumânările aprinse, ocoleam casa cântând: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând! Îl așteptam, și după ce săvârșeam ritualul spălării pe faţă cu ou roșu și ban de argint, gustam fiecare câte puţin din sângele Domnului rânduindu-ne în jurul mesei pe care mama o copleșa cu bunătăţi pascale.
Se pregătea să îl primească cuviincios pe preot de Nașterea Domnului și de Bobotează, cu o ţuiculiţă, o ciorbuliţă, niscaiva sarmale de post și tot ce se mai găsea într-o casă de buni gosopodari. Odată, preotul care slujise cu mulți ani în urmă i-a zis: dom’ Niculae, fiindcă aţi ieșit la pensie, aveţi mai mult timp și sunteţi un om serios, vă cer permisiunea să vă fac epitrop. Tata, care nu prea avea poftă sa piardă vremea prin altarul bisericii în miros de ceară arsă și colivă, i-a răspuns șugubăț, lăsându-l pe preot, care nu era nici el străin de cele lumești, fără replică: să știţi părinte că n-am legat calul la gard, încă!
La înmormantare a fost lume multă și soarele mijise primăvăratec la sfârșit de ianuarie Au trecut anii, dragă Tată, Dumnezeu să te ierte! Te-am visat de câteva ori, erai vesel, grăbit și îţi ţineai privirea tot înainte spre un drum pe care doar tu îl vedeai și îl urmai. Și să știi că Moscova, de voie de nevoie a recunoscut că Stalin și poporul rus i-au măcelărit pe militarii polonezi la Katyn. Însă legea compensației nu a funcționat, și avionul în care se afla președintele Poloniei însoțit de zeci de demnitari, militari, politicieni ce urmau să participe la comemorarea a 70 de ani de la genocidul monstruos, s-a prăbușit la Smolensk, pe un aeroport improvizat. Poate că a avut dreptate Konrad Adenauer, îndemnându-ne în Memorii: Niciodată! Niciodată! Niciodată! Niciodată să nu ai încredere în Rusia. De undeva, din alte frânturi de vreme, te aud parcă: Domnule, Domnule… ce nenorocire!
Moartea lui am reușit să o percep la modul raţional și nu m-a tulburat profund, cum avea să mi se întâmple după dispariţia mamei. Și ca un făcut, la cinci dimineaţa, când am terminat de scris acest panegiric, candela obosită, s-a stins.
Fie-ţi ţărâna ușoară, părinte drag!
Comentarii recente