În lumea poeziei

 

M-am născut să experimentez

viața în familie și în lumea largă,

să aflu ceea ce e benefic pentru mine și ce nu e.

Să mă cunosc și să mă accept așa cum sunt.

Mi-am pus masca protectoare și am pornit la drum.

Caii curiozității m-au dus pe căi nebănuite.

 

*

 

Joacă-te de-a poezia, mi-a zis.

Fii relaxat, ideile vin.

Starea de a crea o ai sau nu o ai.

Cu mintea limpede poți să vezi până la capătul existenței,

până în interiorul ființei.

Privește cum curge râul,

cum cresc frunzele,

ascultă muzica pădurii,

vorbește cu norii, cu stelele,

vorbește cu tine.

Să nu ascunzi secretul fericirii

de a te juca cu cuvintele.

Cu ele alungi tăcerea și sari în lumea poeziei.

 

*

 

Ca vântul pe un câmp deschis

alergi în voie printre gânduri și

despletești tristețea bucuriei ascunse.

Atunci golul interior se umple cu fericire.

Creat de Dumnezeu, omul e special, e unic.

Copil fiind, pornește în căutarea adevărului

cu naivitate, cu întrebări, cu mirări.

Răspunsurile ucid inocența

prizonierului din cușca timpului.

Poezia îl salvează.

 

*

 

Mintea nu poate fi oprită,

nici harul nu poate fi stăvilit.

Nu au întrerupător.

Ele continuă să viseze, să imagineze.

Regretă că nu poate fi transplantat și creierul.

Ar exista mai multe genii

care să salveze țara

din brațele prostiei

cu diplome la kilogram.

Lasă mintea să se odihnească!

Va fi mai puternică, mai creativă.

 

*

 

Nu poți iubi pe cineva cu delegație.

Nu poți dormi în locul altcuiva.

Poți doar să ai timpul tău.

Și să observi.

Rupi o frunză dintr-un copac,

crește alta în loc.

Pierzi o zi din viață, pierdută rămâne.

 

*

 

Nu poți fi trist sau furios

când ești singur.

E nevoie de celălalt.

Avem o singură viață,

limitată în timp, unică, irepetabilă.

Anotimpurile se succed în cerc,

omul merge pe drumul cu sens unic.

Drum cu ierburi otrăvitoare și cu

flori parfumate.

Fii calm, liniștit, zboară printre norii imaginației,

zarurile au fost aruncate:

iubește!

Ești martorul și executorul propriei vieți.

Lasă ușa deschisă,

poate intră poezia

și norocul!

 

 

Dor, stai!

 

Dor, stai!

Fereastra-i deschisă,

Luna tresare.

Nu-i vis,

Depărtarea doare.

 

Lacrimile cerului,

flori de nu-mă-uita

în inima mea.

 

Clopoțel de vânt, trimite dorul meu, pe aripi măiastre,

în zările albastre!

Așteptarea e grea.

 

 

Fără Tine

 

Nu există viață fără Dumnezeu.

El știe și iartă mereu.

Dar are și o limită a răbdării,

când flăcările iadului se zbenguie

pe pământul încăpător și supus.

Visuri de zăpadă pe umerii timpului apus.

Moartea e neîndurătoare și surdă

la țipetele suferinței.

Liniștea pământeană ucisă-i

cu ciuperci înălțate până la cer,

cu fiare înfipte în case, în oase.

Fantomele morții șerpuiesc

prin găuri betonate apocaliptic.

Dincolo de ziduri comploturi și ură,

boli programate,

viață înfășată cu moarte.

Viermele din mărul istoriei roade.

Nu ne mai pălmui, Doamne,

nu ne mai biciui!

Umiliții se târăsc în genunchi, se roagă

și așteaptă mila ta.

Fără Tine, Doamne, ne pierdem lumina,

Lumina Ta!

 

Noaptea se trezește

 

noaptea cade ușor,

fără să dea de știre.

așa pleacă și viața,

în zbor lin,

pe-un covor fermecat.

 

o energie nebună,

beată de libertate,

plutește în aer.

furtuna scutură cerul,

zguduie pământul,

în goana vântului norii aleargă,

fulgerele biciuiesc caii nărăvași.

 

ziua-i îngropată în strigătul huhurezilor

ascunși în pădure –

linii negre, păguboase

pe cearșaful lumii.

 

labirintul nedescifrat,

visul orb.

viața se culcă în noapte,

noaptea se trezește în lumină…