Ştergarul în care mi-am uitat copilăria

locul din care nu fug niciodată – copilăria

m-am născut în ziua în care albul din cireși plesnea de culoare cerul lăcrima pe la margini

mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră (ultima fiertură dinainte de paște)

câteva gânduri mocneau printre cuvinte…

calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă

tata plecase la muncă

îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri uita de mama și de burta ei ţuguiată ca o pâine

scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul înainte de război…

așa m-a născut mama neajutorată fără doctor într-un ștergar alb din cânepa primită de la bunica

m-am simţit bine până am rămas singur… mama s-a dus să adune câteva ierburi

să le așeze în mănunchi sub grindă să poarte de belșug și de noroc…

nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu

pe întuneric

îmi va pune mâna în poală și-mi va îngriji somnul

până dimineaţă când liniștea spartă

de întâiul cântat al cocoșului îi va reconstitui chipul

o lumină va ţâșni din răsăritul târziu separându-i trupul de umbră

și va pleca cu Dumnezeu tata s-a dus și el…

într-o dimineaţă pe la patru cu merindea sub braţ

și o fotografie învelită într-un ziar și nu s-a mai întors…

o fi vrând

să se întâlnească cu mama la capătul de drum

unde se opresc sufletele…

aș fi vrut să știe și mama că am mai crescut

și că-i seamăn mult că o duc bine

și că mi-am cumpărat un cal

ar fi bine să vadă cum îl mângâi și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura nucului sub care bunicul trăgea cu sete

dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobrești

și cum o aștept seara

la capătul uliţei și privesc spre sat

până când văd cerul aplecându-se

să sărute pământul de noapte bună…

sunt singur acum

ștergarul alb în care

mi-am uitat copilăria – singurul suvenir de la mama îl port la piept

uneori mă prefac că o văd

ţinându-mi capul pe genunchi… cu firul tors din lacrimi

coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig…

ca un fluture agăţat de noapte o să colorez cu privirea cele

două imagini între care mă caut… tată – mamă

noapte bună!

 

Doamne, de ce nu mai am timp…

acolo unde am vrut să ajung și nu am ajuns

cineva cotrobăie

sub albastrul decupat

se vede Dumnezeu aplecat peste o carte zadarnic mă prăbușesc pe genunchi

și-l rog

să-mi spună

de ce nu mai am timp

dâra de nisip din trupul meu atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui cerul deschide o rugă pentru ziua

în care

centrul universului va trece prin mine

 

Moarte, tu n-ai nume de Om

mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic dacă mi-ai fi dat un semn oricât de mic

îmi pregăteam valiza cu toate cele necesare un aparat de ras

un creion o mapă și un plic

mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic mai zăbovește jos

sub deal un pic

să sting lumina apa gazul și să las o cheie ori nu știai că am

o mamă și un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic în mine totu-i negru

vai poate doar e un protest ca și când

ar fi fost să fie

un anotimp în care aș fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic ci îngăduie-mi o rugăminte să-ți mai zic

de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai și sunt gol-goluț că n-am putut

să-mbrac nimic

așa sunt Om dar nu cu suflet mic te rog mai lasă-mă un pic

să strâng trecutul și viața între dinți

că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai nu cer să-mi dai mie nimic ți-am spus răgaz să-mi dai

să mai zăbovești la poartă un pic cât copilu-mi face semn

cu mâna

că doar știai

că-i bolnav și trist și-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai un semn

aprinde lumânarea neagră din pridvor știu că te grăbești

și-i musai

să revin la ceea ce am fost poate un nimic

dar stai

mai am un Dumnezeu de nu știai și o mamă care a lăcrimat destul și-i rog acum când trupul meu nu-i mai în stare de nimic

să-mi aprindă o lumânare acolo sub pământ

noa haide moarte hai

te întreb cât încă mai sunt viu cu ce-am greșit de vii pândind și totuși dacă vii

adu-mi și tu ceva să-mi placă

nici flori nici lumânări ca la mormânt ci o noapte de împăcare cu tot ceea ce am fost și încă sunt

noa haide moarte hai

pășește-ncet de poți injectează-mi în vene noaptea fie și în somn

doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept apoi să taci

că n-ai nume de Om

apoi să taci apoi să taci să taci…