Există scriitori de mare talent, care ar fi trebuit poate să fie, sau să fi fost, fost onorați cu premii internaționale, precum Premiul Nobel pentru Literatură, dar care au, practic, puține șanse de recunoaștere la acest cel mai înalt nivel. În principal aceasta se datorează faptului că ei nu tăriesc și nu au scris, sau nu au fost publicați în țările imediat învecinate celor două țărmuri ale Altanticului de Nord: vorbesc de țările Europei și de Statele Unite ale Americii.

Infulența geo-politică și istorică determină, se pare, recnoașterea pe plan intenațional. Nu insinuez în nici un fel prin asta că cei ce au primit până acum premiile cele mai înalte nu le-ar merita. Nicidecum! Dar este de netăgăduit faptul că dacă te naști și (sau…) ești educat într-o țară din acest spațiu, ai cel puțin de zece ori mai multe șanse să devii recipientul unor asemena recunoașteri. Excepțiile sunt puține, iar dintre acestea, cel puțin jumătate din ne Europeni și ne Americani au fost educați în mediul cultural Anglo-Saxon (spre exemplu sud-aficanul JM Coetzee, tanzanianul Abludrazak Gurnah, japonezul Kazuo Ishiguro, dar și alții). Regiunea Oceania a fost dăruită cu un singur recipient „Nobel pentru Literatură”, primit de romancierul australian Patrick White în 1973. Dar a mai există un autor care a fost în câteva rânduri foarte aproape de această distincție, și despre care merită să se știe. Este vorba de complexa, foarte sensibila, și extrem de talentata scriitoare neozeelandeză Janet Frame. Născută Janet Paterson Frame pe 28 august 1924, a încetat din viață la 29 ianuarie 2004. Renumită la nivel internațional pentru munca sa, care include romane, povestiri, poezie, ficțiune pentru copii, și o autobiografie, Frame a primit numeroase premii, inclusiv Ordinul Noii Zeelande, cea mai înaltă onoare civilă a țării de la antipozi, precum și Ordinul Imperiului Britanic pentru servicii aduse literaturii. Celebritatea lui Frame derivă atât din cariera ei literară, cât și din dramatica ei viață personală. După ani de spitalizare psihiatrică, tânăra scriitoare era programată pentru o lobotomie! Această procedură barbară se mai practica încă acum 50-60 de ani și dacă ar fi ajuns să fie realizată, nu ați mai avea ocazia să citiți acest articol!! În mod extrem de fortuit, operația a fost brusc anulată când, cu doar două zile înainte de procedură, publicația ei de debut – un volum de povestiri – a primit în mod neașteptat premiul literar național al Noii Zeelande. Multe dintre romanele și povestirile ei explorează copilăria și spitalizarile psihiatrice dintr-o perspectivă semifictivă. Autobiografia ei în trei volume a fost adaptată în filmul An Angel at My Table (1990), regizat de Jane Campion, dublă câștigătoare a premiului Oscar pentru cel mai bun regizor (pentru filmele The Piano și The Power of the Dog). Dar să luăm povestea de la început.

Janet Frame s-a născut în orașul Dunedin, în sud-estul Insulei de Sud a Noii Zeelande, al treilea dintre cinci copii, părinții fiind de origine scoțiană – ca mulți dintre locuitorii orașului cu nume scoțian de la antipozi. A crescut într-o familie cu o puternică etică a muncii. Tatăl ei, George Frame, a lucrat pentru Căile Ferate din Noua Zeelandă, iar mama ei Lottie (născută Godfrey), a servit ca menajeră în familia scriitoarei Katherine Mansfield (a cărei biografie și opera am abordat-o în acesă rubrică într-un număr anteri- or). Janet Frame a intrat în istorie încă din momentul nașterii! Moașa viitoarei scriitoare, de la Spitalul St.Helens din Dunedin în acea zi de august 1924, a fost Dr. Emily Hancock Siedberg, prima femeie absolventă a facultății de medicină din Noua Zeelandă. Frame și-a petrecut primii ani de copilărie în diferite orașe mici din provinciile Otago și Southland din Insula de Sud a Noii Zeelande, înainte ca familia să se stabilească în în orașul de coastă – ceva mai mare – Oamaru, prezentat drept „Waimaru” în romanului ei de debut și ulterior, în alte opere. După cum ne povestește în primul volum al autobiografiilor ei, copilăria viitoarei scriitoare a fost afectată de moartea a două dintre surorile sale adolescente, Myrtle și Isabel, care s-au înecat în incidente separate, și de crizele de epilepsie suferite de fratele ei George (numit „Geordie” și „Bruddie” în volumele de mai târziu).

În 1943, Frame a început să studieze la Colegiul de Educație Dunedin, pentru a deveni profesoară, frecventând cursuri de engleză, franceză și psihologie la universitatea adiacentă, Otago University. După terminarea a doi ani de studii teoretice cu rezultate mixte, Frame a început un an de stagiu practic la Arthur Street School din Dunedin, care, conform biografului ei, a mers inițial destul de bine. Lucrurile au început să se destrame în a doua parte a acelui an, când, în urma unui colaps mintal în timpul vizitei unui inspector, a încercat să se sinucidă ingerând un pachet de medicamente. A fost internată pentru scurt timp la secția de psihiatrie a spitalului local din Dunedin, și a început sesiuni de terapie cu profesorul John Money. În urma tratamentului a refuzat să se întoarcă în acasă, unde tensiunile dintre tatăl și fratele ei se manifestau frecvent în izbucniri de furie și violență. În următorii opt ani, Janet Frame a fost readmisă în mod repetat, de obicei voluntar, în spitale de psihiatrie din diferite părți ale Noii Zeelande. În final a fost diagnosticată ca suferind de schizofrenie, fiind tratată cu terapie electroconvulsivă.

În 1951, în timp ce Frame era încă pacientă spitalul Seacliff, editura Caxton Press a publicat primul volum, o colecție de povestiri intitulată The Lagoon and Other Stories (Laguna și alte povestiri), volumul fiind distins cu premiul literar din acel an, ce s-a întâmplat să fie decernat tocmai atunci. După cum am menționat, acest neașteptat eveniment a făcut ca medicii să anuleze lobotomia (extirparea unor mari părți ai lobilor frontali ai creierului) ce trebuia să aibă loc iminent. La patru ani după ultima spitalizare la Seacliff, tânăra scriitoare l-a întâlnit pe infuletul om de litere Frank Sargeson, trăind și scriind în casa lui din Takapuna, o suburbie alfuentă a orașului Auckland, între aprilie 1955 și iulie 1956. Acolo a finalizat primul ei roman de de mare anvergură, Owls Do Cry (Bunfințele plâng). Frame a părăsit Noua Zeelandă la sfârșitul anului 1956, iar următorii șapte ani au fost cei mai prolifici în ceea ce privește publicarea. A trăit și a lucrat în Europa, în principal la Londra, cu scurte șederi la Ibiza și Andorra. Autoarea se lupta încă cu anxietatea și depresia, iar în septembrie 1958 se auto-admite la Maudsley Hospital din Londra. Aici, psihiatrul American Alan Miller, care-l avusese ca professor pe John Money la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore (SUA), a propus că Janet Frame nu ar fi suferit niciodată de schizofrenie. În încercarea de a atenua efectele negative ale anilor petrecuți în spitalele de psihiatrie, Frame a început sesiuni terapeutice cu psihiatrul Robert Hugh Cawley, care a încurajat-o să continue scrisul ca metodă de a-și învinge anxietatea și depresia. Infuența lui Cawley trebuie să fi fost vastă, deoarece autoarea i-a dedicat nu mai puțin de șapte dintre romanele ei. Janet Frame s-a întors în Noua Zeelandă în 1963, acceptând bursa pentru scriitori „Burns Fellowship” oferită de către Otago University în 1965. Următorii ani îi petrece în mai multe părți ale Insulei de Nord a Noii Zeelande, inclusiv Auckland, Taranaki, Wanganui, Horowhenua, Palmerston North, insula Waiheke, Stratford, Browns Bay și Levin. În această perioadă, Frame clătorește adesea, în principal în Statele Unite, unde acceptă rezidențe (burse plătite) la apreciatele tabere de artiști MacDowell și Yaddo. În timpul acestor șederi prelungite în SUA, Frame a dezvoltat relații strânse cu scriitori și artiști americani, printre care pictorul Theophilus Brown. Mai târziu scriitoare se va referi la Brown ca fiind „experiența principală a vieții mele”. De menționat mai sunt partenerul ei de lungă durată, scriitorul Paul John Wonner, poeta May Sarton, John Phillips Marquand și Alan Lelchuck. În America, Frame a luat legătura și cu fostul ei terapeut și vechi prieten din Noua Zeelandă, profesorul John Money, care se stabilise în America de Nord, și a cărui locuință din Baltimore scriitoarea o vizitează frecvent. În anii 1980-1990, Frame a scris trei volume autobiografice (To the Island, An Angel at my Table și The Envoy from Mirror City). Romancierul australian Patrick White le-a descries ca fiind „printre minunile lumii literare”. Regizoarea Jane Campion și scenarista Laura Jones au adaptat trilogia pentru televiziune. În cele din urmă, An Angel at My Table (Un înger la masa mea) a fost lansat ca un lung metraj, și a primit premii importante. Autobiografiile lui Frame s-au vândut mai bine decât oricare dintre publicațiile ei anterioare, iar adaptarea cu succes a textelor de către Campion făcut ca o nouă generație de cititori să ajungă să cunoască și să aprecieze opera scriitoarei. Frame a intenționat ca autobiografiile să „spună adevărul”, sau „să corecteze falsurile” cu privire la trecutul ei și, în special, despre starea ei mintală, despre care nu s-a ferit niciodată să vorbească.

În timpul vieții, opera scriitoarei a fost adesea premiată atât în Noua Zeelandă, precum și în Marea Britanie, spre exemplu cu Commonwealth Writers’ Prize în 1989 pentru ultimul ei roman, The Carpathians. Iar de ziua națională a Noii Zeelande, 6 februarie 1990, Janet Frame a primit Ordinului Noii Zeelande, cea mai înaltă onoare civilă a națiunii. Ea a deținut, de asemenea, calitatea de membru din străinătate al Academiei Americane de Arte și Litere. I s-au conferit două doctorate onorifice, precum și statutul de icoană culturală (Cultural Icon). Au circulat adesea zvonuri care o prezentau pe Frame pe lista de finaliști la Premiul Nobel pentru Literatură, prima dată în 1998, după ce o jurnalistă i-a văzut numele în fruntea unei liste care mai târziu s-a dovedit a fi în ordine alfabetică, și din nou cinci ani mai târziu, în 2003, când Åsa Beckman, influentul critic literar șef al cotidianului suedez Dagens Nyheter, a prezis în mod greșit că Frame va câștiga prestigiosul premiu. În ultimile decade ale secoluiui XX, publicațiile scriitoarei s-au situat în centrul studiilor academice în lumea vorbitoare de limbă engleză, incluzând abordări feministe și poststructuraliste. Au fost publicate monografii ample despre scriitoare, printre acestea menționăm contribuția biografică și literar-critică a lui Patrick Evans din cadrul„Twayne’s World Authors Series” în 1977, apoi o interpretare feministă a romanelor și autobiografiilor realizată de Gina Mercer, Janet Frame: Subversive Fictions (1994).

În 2000, istoricul neozeelandez Michael King a publicat biografia autorizată, Wrestling with the Angel (Lupta cu îngerul). Acest volum fost lansat simultan în Noua Zeelandă și America de Nord, apărând apoi și în ediții britanice și australiane. Munca exhaustivă a lui King a atras atât laude, cât și critici. Unii critici au susținut că biograful nu a reușit să abordeze adecvat complexitatea și subtilitatea subiectului. Adăugând la controversă, King a recunoscut deschis că a ascuns anumite informații „care ar fi fost o sursă de jenă și suferință pentru scriitoare” și că a adoptat abordarea „adevărului moderat de compasiune”, sugerată de editoarea lucrării, Christine Cole Catley. Aceasta a pledat pentru o prezentare de dovezi și concluzii care să îndeplinească obiectivele majore ale biografiei, dar fără dezvăluirea unor informații care ar implica-o pe Frame (încă în viață în 2000) într-o stare de jenă nejustificată, durere emoțională sau, ținând seamă de sensibilitatea autoarei, ar putea duce la colaps psihic. King și-a apărat proiectul suținând că viitoarele biografii (de după moartea scriitoarei) vor completa în cele din urmă golurile lăsate de lucrarea lui.

Frame a încetat din viață la Dunedin în ianuarie 2004, la vârsta de 79 de ani, din cauza unei leucemii. I-au fost publicate o serie de lucrări postume, inclusiv un volum de poezie intitulat The Goose Bath (Baia gâștelor), care a fost distins cu premiul național de poezie al Noii Zeelande în 2007. Acest fapt a generat o oarecare controversă în rândul unei părți a criticii literare, deoarece premiul nu se mai acordase niciodată postum, Frame fiind singura recepientă (până acum) de acest gen. Starea psihică precară a autoarei a continuat să rămână controversată și după moartea ei. În 2010 a fost publicat romanul Gifted (Dăruită), al academicianului Patrick Evans (primul biograf al lui Frame). Mai târziu romanul a fost adaptat pentru scenă, piesa fiind jucată în premiera la Festivalul de Artă Christchurch în august 2013, urmat de un tur prelungit Noii Zeelande. Deși a obținut recenzii critice foarte pozitive, piesa a atras o reacție acerbă din partea executorului literar, nepoata scriitoarei, Pamela Gordon, care a susținut că lucrarea „a fost concepută pentru a o înjosi Frame”. Evans a evitat controversa, declarând doar: „Am făcut publicitate lucrărilor ei și am popularizat-o de două ori, în două lucrări de răsunet. Am predat opera ei la generații de studenți. În Gifted (Dăruită), trebuie doar să te uiți la titlu pentru a vedea care este atitudinea mea față de Janet Frame. Chiar nu cred că am pentru ce să-mi cer scuze.” Janet Frame rămâne unul dintre cei doi cei mai admirați autori provenind din Noua Zeelandă, probabil la același nivel cu predecesoarea ei, la fel de faimoasa Catherine Mansfield.

Din operele scriitoarei: „Nu există trecut sau viitor. A folosi gramatica ca să împarți timpul, e ca și cum ai desena cu creta pe ape”. „A scrie nu inseamnă doar să mergi la cumpărături peste graniță, într-o oarecare țară ireală: ci înseamă ore și ani petrecuți pe străzile, în fabricile, și în catedralele imaginației.” „Ne este groază de tăcere fiindcă este transparentă; precum apa limpede care revelează totul – pe cei folosiți, pe cei morti, pe înecați – tăcerea ne descoperă cuvintele aruncate doar ca să întunece pârâul limpede. Când suntem prea aproape de tăcere, uneori ne vedem propria reflecție, cu umbrele mărite de adîncuri, și asta ne înspăimântă. Știu. Știu.” (Grădini mirositoare pentru orbi)

„Ea devenise din ce în ce mai tăcută cu privire la ce simțea cu adevărat. Se ghiemuia în sine însăși, precum o soică pe plajă, pe care când o atingi se închide repede și nu mai iese afară” (Bufnițele plâng). „Toți scriitori sunt exilați, iar aceasta este o stare implicită și prestabilită. Siguranța existenței constă într-o serie de expluzări successive din tot ceea ce cară cu sine forța vieții… Toți scriitori sunt exilați oriunde ar trăi, iar lucrările lor reprezintă călătoria de o viață spre țara pe care au pierdut-o” (O autobiografie). „Pentru binele tău …– este un argument extrem de convingător, care te va conduce probabil spre propria distrugere” (Fețe pe apă) „Viața e un iad care îți dă câte un premiu din când în când. Sau cel puțin așa am crezut”.

„Limba, cel puțin, ne va descoperi secrete despre viață și moarte, conducându-ne prin labirintul Cuvântului originar, fie că acesta este monstru sau înger, către locul plin de jale unde îl vom întîlni pe Iov și-i vom asculta strigătul: Cât timp îmi veți mai tulbura sufletul și mă veți zdrobi cu cuvinte?”