Mă tot gândeam să scriu un eseu despre lectură, zicându-mi că, în comparație cu ierbivorele şi carnivorele, omul, ce e şi una şi cealaltă, mai e şi verbovor sau logovor (ca s-o dăm nițel în verbo-creație), consumând, „devorând” cuvinte, în special pe durata cetitului, unele dintre care, odinioară, erau destul de captivante, emoționante, chiar generatoare de lacrimi. Bineînțeles, nu e prea „atractiv”să scrii despre cetit în timpurile în care cuvântul, dacă nu şi-a pierdut încă deplin sacralitatea, oricum şi-a diminuat-o extrem de mult (…catastrofal, „apocaliptic” aproape); sacralitatea ca forță de influență, comuniune şi continuitateontologică. Apoi, lumea în general, iar cea contemporană în special (de la Nietzsche spre noi jalonare), a trecut, dacă nu cu „mare succes”, cel puțin cu destulă agitație logoreică, trei etape dezarmante: moartea lui Dumnezeu, moartea Autorului, moartea Cititorului. Umoriştii postmoderni se întreabă: pe cine am mai putea să-l dăm gata, cine e pe moarte?…Poate că e la rând chiar neobositul Deconstructor? Între timp (şi între spații), se iscă o nouă fenomenologie socio-culturală, de la legere oculis (a lega literele cu ochii), cum mai numeau cei vechi cititul, lectura trecând deja şi la „legarea”textului cu auzul, cu timpanele. Evidențele statistice ale pieței editoriale mondiale constată extinderea sferei de utilizare a audio-lecturii, ce devine tot mai atractivă, încadrându-se oarecum firesc, deja, „nedureros”, în contextul general al lecturii, în general,şi ocupând un spațiu tot mai important în epoca digitală.

Şi nu există motive de a spune că în procesul transformării Homo legens în Homo audienss-ar înregistra animozități, conflicte, disconfort. Fireşte, şi din motivul că o astfel de lectură „laauz” i-a fost specifică omului, omenirii încă în vremuri străvechi, când Homer nu era atât citi cu ochii, cât „citit”… cu timpanele, auzit. Acum câteva decenii, se vorbea de accelerarea ritmului cultural al societății, al lumii. Azi, o componentă a acestui spor de rapiditate ar fi şi „lectura”- audio, auzitul cărților cu timpanele, nu cititul lor cu ochii, cu vederea. Probabil, modalitatea respectivă e specifică mai mult tinereții dominate, ai putea spune, de pasiunea absorbantă a lecturilor, multe, diverse, poate oarecum grăbite, cam neliniştite în dorința de a-şi însuşi cât mai multe energii, idei, sentimente necesare propriei firi, deveniri. De jur-împrejur, atâția tineri cu căşti audio!

Audio-lectura ar fi una… dublă? Cineva dă glas literaturii scrise, iar tu „citeşti” ascultând. Gând sugerat de ocupația mea curentă: ascult traducerile ruseşti ale unora din nuvele lui Dino Buzzati. Nu cred să recitesc şi „Deşertul tartarilor”, ar dura peste 7 ore. Dar cine ştie, poate pofta lecturii vine… ascultând…Prin urmare, „recitesc”, ascultând (o lectură agreabilă: Marina Zakeeva; există şi alte versiuni, cu alți lectori-interpreți ai aceleiaşi nuvele), proza despre Marta cea zburătoare, ce se desprinde de culmea unui zgârie-nor, plutind, coborând spre terasele pline de muşterii bogați de la etaje, eleganți, afabili. Probabil, pe când scrisesem „Elegie disco”, cu motoul din Bulgakov despre zborul Margaretei, încă nu citisem acest text de Buzzati (Ragazza che precipita). Dar uite, italianul ar fi putut să se gândească la Margareta rusoaică, o umbră zburătoare a căreia ar fi Marta… O presupunere ce poate avea temei.

Iar când trec la comentariile cititorilor-ascultători despre zborul Martei povestit de actorul-lector, îmi dau seama că într-un atare racursiu tehnico-pragmatic se aprind spiritele referitor la practica de lectură audio. Polemica auditorilor are atingere cu ideile „din exterior”, din sfera social-culturală, în care, să zicem, se mai vehiculează părerea că un atare gen de lectură, audio, ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, primitivizarea culturii lecturii. În urma versiunii propuse de cel ce dă glas operei literare poate apărea pasivitatea audio-cititorului, apoi neîncrederea în posibilitățile omului de a recepta calitativ un mare volum de audio-informație, plus alte observații şi nemulțumiri, drept argumente ale adversarilor audio-cărților. Pe de altă parte, întru elucidarea cât de cât obiectivă a fenomenologiei audio-lecturii se întreprind cercetări medicale, psihologice ce constată particularitățile distincte ale unui atare gen de lectură, care, în mod ideal, ar necesita o sporită concentrare a atenției. Iar dacă ne reîntoarcem cu două mii de ani îndărăt, în antichitate, se pare că unul dintre primii care au formulat, implicit, diferența dintre lectura audio şi cea tradițională, „clasică”, ar fi fost Seneca, despre o scrisoare primită de la Luciliu anunțându-şi un prieten că îi va spune părerile mai târziu, „când o voi relua. Deocamdată judecata nu mi se poate îndeajuns fixa: parcă nu aş fi citit, ci aş fi ascultat tot ce scrii. Îngăduie-mi să o şi cercetez”. Avantajul lecturii directe, cu cartea în față, în comparație cu cea intermediată, audio, a fost înțeleasă nu de ieri, alaltăieri…

Aşadar, după audio-lectură eu unul revin ca şi cum la lectura „clasică”, obişnuită, citind, ca pe o proză sau o dispută specifică unui atare gen de îndeletnicire, comentariile celor care au audiat Buzzati. Sau au renunțat să o facă. Motive diverse. Iată unele extrase:

„Lectura este excelentă, însă, dacă e să pornesc de la preferințele mele, subiectul a fost «devorat» de plăcuta voce a personajelor-declamatoare. Ce mai calambur!…” Iar despre „Greva telefoanelor” (spectacol-lectură, cu mai multe personaje) a autorului italian cineva spune: „Citisem această nuvelă cu mulți ani în urmă în unul din volumele din seria Fata-Morgana. Pe urmă am recitit-o de repetate ori. (Cititor asiduu, mai rar! – l.b.). După lectură, de fiecare dată ecoul plăcerii, să spun aşa, durează… Însă de ascultat nu am putut să o ascult… În genere, nu par a fi chipurile şi vocile adecvate, cunoscute mie deja. O impresie de bazar… Dacă se întâmpla ca mai întâi să fi ascultat nuvela, niciodată nu aş fi recitit-o…” Intervine oponentul: „E o nuvelă bună, citită excelent, cu toate că eu încerc sentimentul persistent, că actorul-lector a înălțat-o la un nou nivel de receptare prin ilustrarea, regia ei sonoră! Ceea ce e minunat, dat fiind că această animație până la învălmăşeală, apelurile telefonice între necunoscuți, stereo-efectele, muzica – toate potențează acțiunea, efectul. Mie unuia mi se pare că forța nuvelei pur şi simplu tipărite e cu mult mai mică decât cea a audio-versiunii ei”. Sau o altă părere după audio-lectura romanului

„1984” de Oruwell (durata: 9,48 ore): „O, domnii mei, ce voce! Chiar dacă Cionişvili ar citi Îndreptar despre tehnologia așternerii asfaltului, l-aş asculta cu aceeaşi plăcere”. O concluzie de etapă ar fi că, în contemporaneitatea noastă, performanțele în domeniul tehnicii comunicării (inclusiv lectura-audio) au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură, cu alți cititori. Lectura parcă ar devine forum public! În această ipostază, cititorul îşi modifică statutul, situația, oarecum ieşind din anonimat şi singurătate, într-o anumită măsură devenind şi… critic (literar), având posibilitatea de a-şi plasa în subsolul cărții citite/ auzite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile, unele dintre care par şi ele demne de atenție. Iată remarci referitoare la „Utopia omului obosit” de Borges: „Probabil, acest portal de lecturi-audio trebuie să aibă anumite filtre, pentru ca o astfel de lectură aiurită, sau a unui om nu prea sănătos, sau, posibil, a unuia deplin sănătos, însă aghesmuit (de, suntem în spații ruseşti, nu?! – l.b.), să nu nimerească în eter… Poate că doar în loc de cântece de leagăn… Dar mă tem că ar putea duce la coşmaruri”; „După 5 minute, am pierdut firul narațiunii, cu greu reuşind să-mi dau seama despre ce era vorba. Iar lectorul nu se ştie de ce, după propriul plac, ba încetineşte, ba accelerează ritmul, probabil considerând că aceasta ține de «jocul actoricesc». Explicați-i stimabilului lector că modificarea de ritm trebuie să depindă de conținut, dar nu să intervină când şi cum, la întâmplare. Cu toate că vocea pare a fi una potrivită”; „Un om obosit citeşte cu voce tare despre un om obosit…” Implicit, şi dorința de a depăşi starea de extenuare a orientat omul spre audio-lectură.

Permanenta augmentare a volumului de informație, presiunea ei asupra omului creează şi criza de timp în procesul asimilării acesteia. Prin urmare, prețul timpului creşte. Astfel că o anume „economisire” sau folosire cât mai rațională a fărâmei de eternitate ce-i este dată omului, vremea maturității şi activității sale, poate fi aplicată rațional, eficient şi în cazul lecturii-audio. Iar această tendință în permanentă extindere chiar a pus bazele aşa- numitei „auditory literature” (M. Rubery), literatura auditivă. În anul 2014, editura „Audible” (subdiviziune „Amazon”) şi unul din cei mai importanți editori şi difuzori de carte din SUA au publicat drama lui Jeffery DeaverThe Starling Project (Proiectul Graurul), care se deosebeşte de celelalte scrieri ale acestui popular autor de narațiuni polițist-detectiviste prin faptul că nu a fost publicată în variantă clasică, pe hârtie. Au apărut instrucțiuni pentru redactorii de cărți-vorbite, în care se întrevăd particularitățile formării şi consolidării genului de literatură audio. Ar fi una din primele dovezi că audio-lectura devine unul din componentele esențiale ale culturii cărții, istoriei şi prezentului ei. Bineînțeles, audio-lectura, ca şi lectura obişnuită, are specificul ei, chiar variante, am putea spune. Precum în timpul lecturii unei cărți cititorii-actori au diverse ritmuri de mişcare în subiect, astfel şi audio-cititorii sunt diferiți, – unii înțeleg mai uşor, au nevoie de un ritm mai susținut (dar să vezi, audio-lectura îți permite să faci viteza desfăşurării narațiunii mai alertă, mai lentă). Au ritmul lor de sonorizare şi lectorii, astfel acelaşi text al „Epopeii lui Ghilgameş” e propus ca audio-lectură de doi actori, primul, Piotr Dubinskiy, cu voce uşor răguşit-arhaizantă, sugerând monumentalitatea… audibilă, încheind cititul în 109 minute, iar al doilea, Aleksandr Zagorskiy, cu mai puține efecte „coloristice” în glasul juvenil-alert, ajungând la „finiş” în 87 de minute. Sunt de respectat ambele lecturi, alege-o pe cea care îți place…Apoi, odată ce a păşit pe terenul criticii literare, audio-cititorul îşi dezvoltă destul de interesant gândurile: „Cred că e greu să fii Borges, atât de larg deschis lumii asurzitoare, încât ai vrea să te afli într-un loc care, din păcate, nu se mai găseşte pe pământ, unde nu există «babilonie de limbi», provocată de multitudinea tribală, dar şi de războaie, unde «nu te frământă nici ceea ce a fost, nici ceea ce va veni», unde «faptele nu-l mai interesează pe nimeni», unde nu există «nici cronologie, nici istorie nici statistică» şi încă atâtea altele, atât de diferite de acest prezent obositor, vlăguitor…” (Evident, audio-cititorul a avut la îndemână şi varianta tipărită a textului, din care citează întocmai.)

Pomenindu-se în ipostaza de critic-web, anumiți audio-lectori sunt destul de tranşanți chiar cu marele Borges, referindu-se la volumul de nuvele „Aleph” unul dintre ei ajungând la concluzia că: „filosofia este clară, stilul – obositor, evidentă e patina arhaicității, subiectele sunt plicticoase, ceva îmi aminti de Howard, însă acela reuşea să creeze atmosferă şi să te implice în oarece intrigă, pe când aici – de niciunde în nicăieri”…Cuiva nu-i place nici nuvela „Teologii”, despre care crede că „poate fi omisă. Un flecuşteț oarecare”. Însă vine replica: „«Un flecuşteț oarecare» e pentru cel care nu cunoaşte istoria creştinismului şi textele biblice. Însă povestirea este extraordinară, cu o bună pon- dere ideatică”.Iar prin polemică sigur că unele lucruri se limpezesc, capătă importanță. În ce priveşte statistica, amintită în discuții de cineva care se recomanda drept „om mediu”, ea apare în postările mai multor audio-cărți. Afli că, pentru a asculta integral „Divina comedie”, îți vor fi necesare 23 de ore şi… 16 minute. Iar „Scrisori către Luciliu” ale lui Seneca cer 19 ore şi 40 de minte, cu tot cu studiul introductiv, acesta fiind destul de amplu. Sonorizat, „Război şi pace” al lui Lev Tolstoi durează 76 de ore şi 20 de minute! Trei zile şi trei nopți de audio-lectură non-stop… (Cum să nu-i fii recunoscător actorului-lector care îi dă glas?!) Nuveletă lui Borges „Utopia omului obosit” se derulează în 12,5 minute… Borges, despre care sus-citatul cititor-„exeget literar”, mai spune: „E un autor greu de înțeles, să zicem chiar pentru mine, pentru că lumea mea personală, lumea omului mediu în ale lui, e mult mai îngustă şi nu buimăceşte, nu extenuează precum lumea unui om cu o minte mult mai deschisă, cuprinzătoare… care a obosit…”; „Nu se îmbină, nu există simbioza textului cu a citirii lui, lipseşte sinergia. Ciudat”. În derularea comentariilor parcă te-ai pomeni la un colocviu dedicat creației unui autor sau altuia.

Printre comentarii, schimburi de opinii, apar şi confesiuni autoreferențiale, pe muche de a deveni ele însele… literatură. Pentru că aşa e: stimulați de noua virtu-realitate, anumiți cititori încearcă (unii chiar cu succes) să treacă la rolul de autor, scriindu-şi propriile texte, pe care le propun unui mare număr de adresanți virtuali, care chiar i-ar putea asigura un anumit grad de popularitate. Astfel că, dacă e să ne amintim de ideea „morții autorului”, lansată de Roland Barthes, pe când încă nu exista internetul, am putea susține, nu fără o anumită doză de adevăr, că internetul… renaşte sau naşte autorul, iar în internetul rusesc, să zicem, apăru noțiunea seteratura, ceea ce ar fi tocmai cyber-ratura la noi. Bineînțeles, cu ofurile şi îndoielile de rigoare, că, chipurile, textele publicate în internet ar fi cu mai multe scăzăminte, decât cele editate pe hârtie. De aici şi ideea că cyber(lite)ratura ar atesta scăderea nivelului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata vecinătate a amatorismului, inclusiv în cazul când critica literară trebuie să-şi împartă teritoriul şi influența de-a valma cu opiniile cititorilor, nu de puține ori acestea- din urmă predominând.

Cum s-ar spune, în internet scriitura e una totală, intercomunicarea fiind şi ea modificată, pornind de la realitatea că, la rândul lor, scriitorul şi criticul ajung şi dânşii în rolul de cititori (-audio) ai textelor altora, concomitent, grație posibilităților oferite de internet, cititorul şi scriitorul se pot manifesta în rol de critic. Unde mai punem că operele/ textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă în conferințele prin corespondență ale cititorilor. Şi astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea operelor literare.

De unde şi unele raze de optimism, ce luminează ideea că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii, inclusiv în ce priveşte cyber-(liter)atura. A trecut perioada de incertitudini şi nelinişti pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura con- temporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur şi simplu face ca selecția să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanților la procesul literar a crescut considerabil. Astfel că s-a atenuat, iar unii chiar susțin că deja a dispărut noțiunea de cyber-atură. Iar cei mai optimişti sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar creşte numărul autorilor care preferă plasarea în spațiu virtual a operelor editate, inițial, pe hârtie.

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți caută posibilitatea să-şi publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au şi apărut, ba chiar au fost şi premiate.

De când lumea, cartea în formatul ei classic trăiește în bibliotecă. Iar internetul e şi el un mediu de existență a cărții, a literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Şi nu cred că e în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim şansa să cunoască o viață deplină şi în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate să devină o audio-carte, ce înlesneşte lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Şi cine poate exclude faptul că internetul, ca formă de editare şi lectură a cărții, nu se va… clasiciza, nu se va… academiza şi el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv şi neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare şi îmbogățire a entropiei globale, dar şi a modalităților operaționale de accesare (!), receptare şi aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei, inclusiv cu diversitatea creării, prezenței, propunerii şi propagării cărții „clasice”, virtuale, audio.