1.Despre Pistol Petru am aflat din întâmplare. Eram la un examen de istoria limbii, cu regretatul Academician Dimitrie Macrea, cu care am avut o dispută despre evoluția comparației adjectivale de la latină la română. L-am contrazis, deşi ştiam că este un profesor foarte exigent. I-am dat exemple din poezia clasică (nu aveam atunci la îndemână texte din latina populară, cum ar fi trebuit). A acceptat argumentul şi, foarte interesat, m-a întrebat unde am învățat latină, la ce liceu. Când a auzit că la Vâlcea, s-a luminat la față: Da, da, de la Vâlcea este şeful latiniştilor, Nicu Barbu. Eram mândru. Nu de Nicu Barbu, ci de profesorul meu de la Vâlcea, Ion Vega, cel care mi-a insuflat, la modul profund, pasiunea față de latină. Când am reluat anul următor cursurile de latină, l-am întrebat pe profesorul meu Mihai Nichita despre N.I. Barbu, spunându-i că şi eu sunt din Vâlcea. Era mirat: Cum, nu-l ştii pe N.I. Barbu? (ulterior i-am căutat cărțile, ba chiar o carte de sintaxă a limbii române, care punea, pentru vremea aceea, foarte multe probleme). Apoi a adăugat că există o tradiție a vâlcenilor clasicişti. Mi-a vorbit de Mariana Băluță, care preda deja în facultate şi, mai recent, de Alin Popescu şi de Pistol Petru. Când am ajuns la Vâlcea, în 1974 (predam în completare de catedră orele de latină de la Lahovari şi, în plus, de la liceele Sanitar şi Pedagogic), l-am întâlnit ca profesor de latină la Liceul „Mircea cel Bătrân”. Ne-am împrietenit şi prietenia aceasta ține, coerent, de 50 de ani. După ce am plecat la Piteşti, în 1976, am continuat, mai rar este adevărat, acele întâlniri conviviale, de care, se pare, amândoi aveam nevoie. Mai ales eu, de bună seamă. Aşa se face că, atunci când a apărut ocazia, l-am chemat să ia cursurile de limbi clasice de la Facultatea de Teologie, pe care eu am propus-o şi pentru care am insistat în Senatul Universității, drept pentru care primisem şi sarcina de construire efectivă a noii secții (planuri de învățământ, state de funcții etc.). Aşa se face că domnul profesor Pistol, cu lucrările pe care le-a avut, a concurat direct pe un post de lector universitar.

Trebuie să recunosc că primul interes era al meu: aveam nevoie de un reper în devenirea mea profesională, de un coleg care venea de acolo de sus, de lângă savantul N.I. Barbu şi de lângă clasicista Mariana Băluță. E adevărat că, auzind de prietenia noastră, profesorul nostru iubit de latină Ion Vega, ca să mă protejeze, îl avertizase că eu am fost cel mai bun elev al lui. Nu ştia profesorul nostru că nici eu, şi poate în mai mare măsură nici Petru Pistol, nu aveam, pe lângă păcatele noastre, pe acela al trufiei. Am avut în schimb, amândoi, vocația prieteniei, care durează, cum se observă, şi astăzi. Cu două lucruri am rămas dator în această prietenie. În primul rând că nu i-am spus niciodată că m-am folosit de el ca de un reper pentru propria muncă. Astfel, când a venit în 1991, trebuia să publice rapid suporturi de curs pentru latină şi greacă. Am discutat despre asta. Dar eu m-am întrebat: Tu ce faci? Aşa am început să lucrez la prima parte a gramaticii limbii române, Morfologia, pe care am pubilcat-o în anul 1992. E o carte la care țin foarte mult, în sensul că mă reprezintă (adică, dacă ea este bună, eu sunt bun; dacă nu, nu). Am discutat apoi despre înscrierea la doctorat (eu mă înscrisesem deja de un an). A zis da. Dar eu m-am întrebat: tu când îl termini pe-al tău? Aşa m-am mobilizat şi cu multă muncă l-am terminat în 1993. S-a înscris şi el mai târziu, la profesorul Eugen Cizek, care, în vremea aceea, era considerat cel mai mare specialist din lume în literatura latină. I-am zis domnului Pistol că este nebun, pentru că, prin exigența sa, Cizek era un monstru. E adevărat că un monstrum eruditionis, dar calificativul rămâne.

Şi-a terminat doctoratul la nivelul de demnitate pe care i l-a propus mentorul său, ocupând, în regim de excelență, unul dintre puținele locuri rămase mai libere în patristica creştină. A tradus, a editat şi interpretat opera lui Lactantius, devenind cel mai de seamă exeget al acestuia în plan european. Exemple cu emulațiile de acest fel, pe parcursul celor cinci decenii,ar putea continua. Îndrăznesc astăzi să cred că ne-au folosit la amândoi. Mie în orice caz. Aşa că, să începem cu o întrebare: Cine eşti dumneata, domnule Pistol? Să plecăm de la nume. Am mai verificat o dată Etimologicon-ul, carte pe care a apreciat-o foarte mult regretatul academician Grigore Brâncuş, dar, în sectorul antroponime nu l-am găsit. Dând-o pe glumă, cu referire la comedia numelor dintr-o revistă de provincie (Acolada din Satu Mare), autoarea articolului se întreabă: În cine trage Petru Pistol?, de unde se poate deduce că e vorba de un pistolar (Petru nu poate fi un instrument, ci un agent). Adevărul este că prin anii 1544, în oraşul italian Pistolia (la 30 de km de Florența), un ceh sau, se pare, un german, a făcut un tun de jucărie care a funcționat. De aici pistol.

Dar, dacă un preot nu poate să poarte arme, nu poate purta nici nume de armă. Aceasta conduce la sensul omonimului pistol 2, atestat în aceeaşi perioadă cu pistol 1 (armă) cu sensul de „monedă de aur cu valoare de 10-20 de franci” (cf. Grand dictionnaire étymologique et historique du français, 2011). Probabil că există o legătură între valoarea jucăriei letale de atunci şi valoarea monedei de aur.

Sensul pistol = monedă este atestat prima dată în limba română într-un dicționar de buzunar român-francez/francez-român al renumitului profesor de franceză V.I. Vaillant, din 1839. Fiind un dicționar mic, în el sunt trecute cuvintele importante. Sensul „armă” este menționat la noi în Letopisețul lui Miron Costin, care însă a fost publicat târziu, abia în 1845, în Letopisițile Țării Moldovii, de către Mihail Kogălniceanu. Prin urmare, şi din punct de vedere argumentativ şi ținând cont de momentul aniversar de astăzi, Pistol înseamnă, pentru clasicismul românesc, pentru cultura națională şi, bineînțeles, vâlceană, o monedă de aur. Argumentația este simplă: asociația dintre un nume de persoană şi un nume de instrument este foarte rară: nu se spune Ion Cuțit, ci Ion Cuțitaru; Marian Tunu – Marian Tunaru; Ion Scripcă – Ion Scripcaru. Singura rezervă la acest raționament este că numele proprii şi cele comune răspund diferit la principiul care proclamă arbitrarul semnului lingvistic. Cele proprii au un grad de motivare mai mare, ceea ce coincide cu opțiunea noastră. Cuvântul pistol ataşat unor nume de persoane conservă sensul vechi al termenului, pe care vorbitorii nu-l mai simt, deoarece moneda a dispărut, iar arma a rămas.

A doua datorie, poate cea mai importantă, cu care am rămas față de personalitatea profesorului Petru Pistol a fost că într-o întâlnire prietenească dintre noi să-l sfătuiesc să nu joace totul pe cartea poeziei. Era în perioada în care studiul latinei în şcoli intrase în derizoriu. Profesorul era dezamăgit, dar îşi găsea refugiul în poezie. Nu ştiam atunci că luase nişte premii semnificative pentru versurile sale. Dar ştiam, şi mulți dintre noi mai ştim, ce înseamnă (ca ambiață psihică şi nu numai) ca, după o operioadă dură de studii, în care tu ai vrut şi în mare măsură ai reuşit să ajungi cel mai bun, să rămâi la cheremul inspectoratului şi al directorilor de şcoli. Aşa că am exclus confortul provincial şi hedonismul poetic, în care erau pe cale de a se complăcea unii. Era de muncă: cercetare, doctorat, cărți. Petru Pistol nu era omul care să nu reacționeze la astfel de provocări. Cât despre poezie, acum cred că se putea merge cu ea în paralel, dar nu eu trebuia să iau această decizie. Astăzi, privind lucrurile, şi cunoscând personalitatea puternică a prietenului meu, îmi dau seama că nu eram eu atât de important şi de influent cât să produc o deturnare.

2.Profesorul Pistol are, ca fiecare dintre noi, două componente mai importante ale structurii sale interioare: inteligența rațională şi inteligența emoțională. Cu inteligența rațională a învățat limbile clasice (greaca şi latina) şi, dintre cele moderne, franceza, germana şi,mai mult ca sigur, rusa. Cu aceste aptitudini şi-a scris cursurile de greacă şilatină, studiile multiple şi celelalte cărți de ştiință. Inteligența afectivă a urmat două căi. În primul rând, cu aceasta a recompus (retrăit) la lectură cărțile de literatură (poezie, proză, teatru) pe care, trecându-le prin filtrul rațional, le-a interpretat în multele studii de critică literară. În al doilea rând, s-a manifestat în creația poetică, publicând acum, la aniversare, un studiu consistent cu creațiile poetice de altă dată, trecute, probabil, printr-un filtru actual. În privința criticii literare, putem răspunde acum la una dintre întrebările de altădată: în cine trage domnul Pistol? Se cuvin, la început, câteva cuvinte despre formula critică pe care a exersat-o în mai toate studiile care conțin interpretări ale altor cărți. Cadrul general este acela al unei critici de întâmpinare, ocazionale, menite să propună lectorilor operelor respective itinerarii de lectură. Printre criticii profesionişti din România, şi mă refer la cei mari, puțini sunt cei care au în baza lor de date culturile greacă şi latină, atât de bine asimilate, în toată complexitatea lor (de la tratatele de poetică, până la cele de filozofie-teologie). Aparatul său critic (interpretativ) a constat în raportarea cărților analizate la conceptele şi adevărurile perene ale culturii antice, considerate, după propria mărturisire, o adevătară arhivă a civilizației europene. Eugeniu Coşeriu într-un studiu al său mai vechi Determinare și cadru (=context) amplificat apoi în lucrarea lui celebră Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului, a demonstrat că elementul de noutate în creația poietică (poiein = a crea ceva nou, nu a reproduce după un anumit tipar), constă în sugestia prin care un cuvânt trimite la un context dinafara sensului său, dar perceptibil la semnalul indirect de către lector. Cercetarea şi interpretarea critică nu fac excepție de la acest raport, numai că ele depă- şesc limita sugestiei trecând adevărurile în zona analizei raționale. Aproape toate analizele critice ale domnului Pistol propun raportarea (contextualiza- rea) operei la esteticile clasicismului antic greco-latin în viziunea lor modernă. Din când în când, când mesajul unor cărți o cere, se apelează cu succes şi la poeticile moderne.

Autorul are conştiința acestui lucru şi cărți întregi sau părți din acestea poartă semnul acestei metodologii (Contexte clasice; Înterferențe mitice). Marea artă a criticului constă în aceea de a stabili corelația necesară între exactitatea ştiințifică la care ține foarte mult şi la accesibilizarea mesajului pentru cititorul actual. Pentru acesta din urmă sunt stabilite astfel importante punți în cultură, cu efectele redimensionării şi ale continuității. Sigur, nu este o critică de sistem, dar dacă studiile cele mai importante ar fi citite împreună, ele ar releva consistența programului estetic în care au fost scrise. Dintre aceste „diortosiri”, impresionează studiile, „recitiri” pentru noi, a cărții Mitologiilor subiective (Octavian Paler, 1975); despre corespondența lui Nicolaus Olahus (cartea Mariei Capoianu), despre Istoria literaturii daco-romane (Mihail Diaconescu, 1999); Între surâs și rugăciune. Modele culturale din comicologia clasică și patristică (Claudiu T. Arieşan, 2003); Un mit de toate zilele: bunul-simț (Cartea lui Cornel Moraru despre Lucian Blaga din 2005); Civilizația dialogului ca modus vivendi (Cartea lui Mohai Şora, Despre toate și ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir, 2006); Cuvânt de întâmpinare (cartea lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu, 2020); Restituiri. Note de lectură (cartea Dioptricon a lui Ioan St. Lazăr, 2009); 100 de zile dinlăuntrul unui timp indestructibil (cartea lui Valentin Coşereanu, 2014) etc. Când scrie critică literară, interpretând volume de poezie, autorul convoacă într-un dialog fertil poeticile clasice cu cele moderne, generând adevărate creații personale. Aşa este admirabila interpretare a poeziei lui Ion Gorjan, căreia îi edifică întrega polifonie a mesajului.

În volumul Critice și ipocritice (Editura Tiparg, 2011) grupează alte interpretări critice ale unor cărți de poezie: Avatarurile poeziei lui George Țărnea; Precipitatele poeziei (despre opera poetică a lui Mircea Bârsilă); Două lumi, un singur poet (Dragoş Vrânceanu, Migdalul înflorit a doua oară, 1972); Rescrierea – normă existențială a poetului (Paul Miclău, Curge durata, 2008); Nouă rostire erotică (Slujba din hol, de Constantin Fântâneru, 2009); Poetul la judecata sentimentelor (Lucian Costache, Mihai Eminescu. Eseuri deschise, 2009); Panopticum poetic: Ioan Radu Văcărescu (Dreptul la melancolie și alte poeme alese, 2009). Este adevărat că la Rm. Vâlcea, dar nu numai, se scrie (şi se joacă) mai puțin teatru. Dar Petru Pistol nu pierde ocazia de a scrie un studiu excelent despre volumul de teatru al regretatului dramaturg Doru Moțoc (Cam târziu, domnulu Godot. Fantezie dramatică în două părți).

3.Când Eugen Lovinescu scria în anul 1929 Concluziile la Mutația valorilor estetice, arăta că valorizarea creațiilor literare este determinată de procesul complex de receptare al fiecărei generații, aşa încât, anumite creații literare, asimilate ca valoroase în timpul în care au fost scrise, nu vor fi receptate la fel de generațiile ulterioare. Este vorba de o evoluție şi o rafinare a simțului artistic, dar şi de o recalibrare a aspirațiilor vehiculate de mesaj. Cele mai multe dintre ele n-ar putea fi salvate nici de Expresivitatea involuntară, teoretizată într-o lucrare celebră de criticul literar Eugen Negrici. Probabil că la defazarea în timp, teoretizată de Eugen Lovinescu, se gândea poetul Petru Pistol, când îşi numea volumul de poezii Stihuri desuete, ce derulau trăirile de altădată ale autorului. În acelaşi fel, adică având o întoarcere a dioptriilor în timp, este şi pseudonimul adoptat dintr-o înrudire antroponimică, plasat, oricare ar fi justificările autorului, într-o grilă a îngăduinței clamate, în maniera vechilor predoslovii.

Poeziile nu sunt recipiente debordate de efluviile sensibilității afective din perioada adolescentină, ci apar ca o întoarcere, ca un remember, fiind scrise în perioada postclasică a existenței autorului. Cu o arhirectură a inteligenței foarte bine articulată şi cu o cultură solidă a umanismului clasic, autorul se întoarce spre timpul de altădată ca spre un paradis pierdut, vrând parcă să-l înnobileze cu noile achiziții ale experienței sale. Volumul are 8 capitole, ca orice tratat de ştiință care se respectă, apărând la vârsta de 8 decenii a autorului, ceea ce înseamnă că acesta le-ar fi fi putut orienta prin revizia lor, într-o anumită ordine, lucru care, oricum, rămâne facultativ. Perioada în care au fost scrise versurile, încă mai de dinainte, până astăzi, se numeşte postmodernism, în care nu s-ar înscrie teroarea rimelor şi a metrului sau absența, măcar scăpate de sub control, a unor inflexiuni ale poeticilor moderniste. A spune, din cauza rigorii prozodice, c-ar fi vorba mai degrabă de un postclasicism, nu pare totuşi adecvat, dacă se ştie că rima, spre exemplu, a apărut mult mai târziu, după epoca de aur a antichității.

Se rămâne astfel la primul termen (postmodernism), acesta fiind definit de specialiştii de astăzi prin polifonii incitante: „În ceea ce priveşte literatura… se admite că ar fi caracteristice trăsături şi practici precum… intermitența vieții ficționale, eclectismul, scepticismul generalizat, absența oricărei pretenții de obiectivare şi de adevăr, solipsismul şi narcisismul auctorial, destructurarea deliberată şi mereu surprinzătoare a formei” (DSLR, 2006, p.413). Sub paravanul acestei definiri derutante, cu excepția ultimei precizări, s-ar putea ascunde orice tentativă poetică. Primul capitol, are un puseu autobiografic mai acut decât celelalte şi versurile se străduiesc să exprime deopotrivă un suflet crud bântuit de vise mari. Oricâr ar vrea poetul să-şi amaneteze empatia spre altă vârstă, perioada postclasică (după studiile clasice) îi oferă mai degrabă o poezie a ideilor (armonie, semnificare, impact existențial), închizînd, mai mult sau mai puțin, ferestrele afectivității. Poetul pare că ignoră faptul că filozofii cei mai îndoctrinați în rigorile logicii, au decretat inutilitatea poeziei. Se înregimentează mai degrabă în rândul celor care au realizat parcursul complet al imaginarului, din care face parte şi imaginarul ştiințific şi au edificat soclul fanteziei cu instrumentele limbajului poetic.

În poezia lui Petru Pistol se întâlnesc deseori discontinuități afective, fracturate de construcții mentale, intrumentate de distanțe între registrele lexicale. Astfel, în Poliglot: Aș da învățătura pe o cireașă dulce/ Cu frățiorul meu să zbor pe-aceeași limbă (p. 7). Sau în Dilema premiantului, unde concluzia logică vrea să sintetizeze forța amintirii, dar iese din limbajul vârstei: Săltând din umeri, savant contrariat/ O minte de la țară nu m-ar crede/ Că îmi repugnă contingentul mat/Eu nu abordez viața la modul foaie verde (p. 11). Şi totuşi, acest capitol, ca şi celelalte de altfel, prezintă un mesaj optimist, idealul clasic fiind cel al magnetismului luminii. Cum zice poetul în altă parte: „Orice casă, de la umilul bordei, până la palatul rutilat se face, în numele vieții, cu fața către soare” (Fidelitatea clasi- cismului, 2020, p. 15).

În acest prim capitol, reflex al manierismului ştiințific, există multe stihuri admirabile, şi chiar poezii întregi coerente afectiv. Poetul putea trimite mai des în vacanță, ca o neglijență a vârstei, chingile riguroase ale prozodiei şi straturile supraetajate ale pariului lexical. Şi aceasta ca o descătuşare a firescului ingenuu şi, mai ales, a verosimilității vieții. În capitolele următoare, când cititorul îşi intră în drepturile stilului compozit al poetului, războiul neîntrerupt dintre afectivitatea ce se vrea sălbatică şi harnaşamentele controlului rațional, obiectele înseşi dobândesc individualitate, devenind simboluri, pe covorul evocativ al existenței, într-un comandament natural. Pentru că tot ce există face parte din natură. Ca în cămara bunicii, la Ion Pillat, sau în La lilieci a lui Marin Sorescu. Obiectologia, ca parte a poeticii textului, indiferent de genul căruia aparține, caracterizează foarte bine postmodernismul în toate dezvoltările sale (cf. Paul Miclău, Les signes linguistiques).

Reuşeşte Petru Pistol să-şi transporte empatia până în lava primă, preobiectuală şi să simbolizeze lucrurile ca elemente izvorâte din subconştient, deasupra cazarmei structurilor mentale? Nici Ion Pillat care nu avea afectivitatea încorsetată (cauterizată) de instrucția clasică, ba în plus marşase multă vreme în ritmuri parnasiene şi simboliste, n-a reuşit acest experiment decât în puține texte. La Petru Pistol, de multe ori, obiectele par că, prin forța lor simbolică, preiau distor- siunile mesajului: În spațiul strâmt al unui ceas/E timpul de nemurire/ Când calci rugina de pe glas/Ispita de pe zile (…) Când gândul mi-l apuc-o roată/ O lege, un crampon/ Atunci o scoarță pământescă/ O schimb pe-un panteon (p. 22). Poezia domnului Petru Pistol se citeşte de mai multe ori. Prima dată te întrebi: ce cauți, dumneata, domnule poet? Apoi reconstruieşti la lectură, din frânturile afective, acele zone pe care le regăseşti în tine. Şi nu te mai deranjează hamurile aurite ale metricii, care se străduiesc mereu, prin continuitatea prozodică, să sugestioneze coerența mesajului sensibil. Câteva poezii, publicate unele mai devreme, altele mai târziu (Despre gânduri, Prinosul toamnei, Ferește-mă Doamne), necuprinse, nu ştiu de ce, în volum, scrise în cea mai mare parte în vers alb, oferă imaginea cavalerului când îşi schimba armura. După o viață întreagă de turniruri intelectuale, acest volum arată fața nevăzută a autorului, dispus să-şi scoată la lumină, discret, fiorul emoțional ce i-a ghidat întreaga existență. Configurația de amănunt, în manieră neoterică, sau de ansamblu, a textelor poetice pretinde un răspuns la întrebarea dacă un comportament scientist poate însoți ritmul trăirilor profunde, acoperindu-le cu umbrele luminii. Aducând în concurență poezia ideilor şi trăirile emoționale din mesajul textelor, despre această operă poetică şi, mai ales despre opera ştiințifică, Petru Pistol poate spune non omis moriar, (nu voi muri întreg) pentru că autorul a reuşit, vorba poetului (exegi monumentum aere perennius=un monument mai durabil ca bronzul), să-şi transpună existența în fiecare din cărțile sale. Valoarea acestora edifică sensul unei vieți pe care i-o dorim cât mai îndelungată. La mulți ani, Petru Pistol!