Volumul de povestiri intitulat Reversibil, de Iulian Margu, publicat la Editura Cristian PlusArt, 2023, Malu Mare, propune o viziune epică, de tip fantastic. Interesant este că fiecare povestire dintre cele patru abordează un tip diferit de fantastic: de la cel de sorginte mitologică, la cel misterios sau la science-fiction. Prima povestire Reversibil, care dă şi titlul volumului, propune cititorilor o lume unde fantasticul mitologic întretaie palierul realității. Personajele acestei narațiuni pendulează între două lumi, trăiesc în două dimensiuni, pe care totuşi, reuşesc să le aducă în acelaşi numitor comun. Protagonistul, un polițist cu numele Jean trebuie să rezolve o ultimă situație legată de o crimă, înaintea pensionării. În zona unui castru roman, un tânăr fusese găsit mort, ceea ce impunea o anchetă pentru stabilirea cauzei morții. Polițistul este personajul care are acces la un alt tărâm, fantasticul strecurându-se în fibrele narațiunii cu subtilitate; Jean este proiectat într-un trecut îndepărtat, prin apariția unui personaj straniu în casa sa, în locuința sa. Facundo este un roman care se iveşte din epoca antică în timpul prezentului modern. Subtilitiatea stilistică a narațiunii constă în acest joc al pendulării între timpuri şi spații: trecut (Roma Antică) – prezent (peisajul contemporan). Facundo şi Jean străbat veacurile, printr-un fel de buclă temporală, ceea ce face ca irumperea fantasticului în realitatea cotidiană să poată fi explicată prin termenii moderni ai ştiinței fizicii cuantice. Practic, nevoia acerbă a polițistului de a rezolva moartea tânărului de lângă castrul roman a dus la stabilirea unor conexiuni energetice între trecut şi prezent.

E un fantastic de tip mitologic, pentru că istoria receptată şi reinterpretată dintr-un unghi modern, capătă proporții simbolice în analogiile făcute între diferite fapte ale trecutului. Subtilitățile stilistice ale prozatorului se insinuează în stra- turile narative prin inserarea diferitelor dialoguri între personaje în limba latină, prin trimiterile la istoricii antici şi prin referințele livreşti despre evenimente petrecute în antichitate şi atestate ulterior, în cărți.

E o strategie arhitecturală care dă textului epic, valențele unei narațiuni unde această împletire între fantastic şi cotidian devine posibilă. Reuşita inserării elementului fantezist rezultă din îmbinarea armoniasă a secvențelor care se desfăşoară fie în planul anchetei din lumea reală, fie în planul întoarcerii în trecutul Romei Antice. Prin discursul personajelor asistăm la o adevărată lecție de istorie despre strămoşii noştri, o lecție transmisă ingenios, prin intermediul unei poveşti mitologizante. Finalul povestirii e unul care oferă cheia interpretării narațiunii: polițistul Jean dezleagă enigma morții tânărului de lângă castrul roman, găseşte făptaşul (muzeograful îl omorâse pentru comoara din interiroul castrului). Cei trei saci de galbeni îi găseşte îngropați în curtea muzeografului, iar în momentul în care aceştia dispar fără nici o urmă după ce fuseseră aduşi în castrul roman şi îngropați acolo, declanşează întreaga receptare a mesajului într-o direcție a fabulosului. Deşi fuseseră păziți întreaga noapte de către colegii din secția de poliție, de către şeful poliției şi de însuşi Jean, sacii deveniseră invizibili. În acel moment, protagonistul, dar şi celelalte personaje acceptă prezența elementului fantastic în planul existențial, admit miraculosul ca fenomen, ca mod de reprezentare al lumii.

Cea de-a doua povestire Felul întâi: ciorbă de bolovan propune o narațiune unde filozofia şi miraculosul adăpostesc o interesantă poveste de dragoste. Desprinsă parcă dintr-un basm îndepărtat, cu scene de un suprarealism îndrăzneț, povestea dezvăluie iubirea născută între o piatră şi George. Ajuns pe munte, pentru cercetări geologice, protagonistul cade şi se răneşte, trezindu-se lângă o piatră, şi nu orice fel de piatră, ci una vorbitoare, înzestrată aşadar cu puteri supranaturale. Până aici, povestea pare să se desprindă din codul simbolic al legendelor sau basmelor, dar ea merge mai departe, fiindcă dialogul dintre cei doi protagonişti se derulează pe un fundament filozofic. Trimiterile livreşti din dialog, narațiunile despre naşterea cosmosului, despre viața pe pământ, despre teme religioase sunt ingrediente care dau deliciul simbolic al narațiunii. Epicul se desfăşoară într-un plan al ideii, al comunicării, al dialogului, fiind o povestire destinată îndeletnicirii analitice şi interpretative. Tot dialogul dintre Piatră şi George poartă în structura sa, simbolistica unei iubiri platonice. Treptat, legătura dintre cel rănit, George şi protectoarea lui, Piatra, se va transforma într-o frumoasă poveste de dragoste eternă. Slăbit de puteri, tănărul cercetător găseşte dragostea vieții lui chiar pe munte, în forma unei pietre.

Pasiunea pentru cercetarea rocilor l-a condus la descoperirea dragostei. În fond, putem vorbi despre iubirea dintre cercetător şi materia cercetată; misterul naşterii unei astfel de dragoste constă poate în împlinirea destinului trăit pentru o pasiune, astfel că George s-a îndrăgostit de propriul vis. Piatra este un personaj simbolic, reprezentând forța pasiunii, gândurile intitme, voința umană, dorința. Pe de altă parte, structura unei pietre conține simbolul puterii, al forței indestructibile, al statorniciei, al eternității. În urma traumei suferite în accidentul de pe munte, protagonistul întâlneşte marea dragoste, transfigurată în Piatră, iar scurgerea vieții dobândeşte înțelesuri mistice. Prin dialogul cu acest personaj feminin simbolic, George descoperă că moartea nu e un proces final, ci este mai degrabă, o nouă etapă. Imaginea sfârşitului biologic al personajului masculin, adăpostit de Piatră, vegheat de ea, deschide perspectiva unei morți eliberatoare, prin care dragostea eternizează imaginea celui predestinat cercetării. Şi în această narațiune, prozatorul îşi dovedeşte dibăcia stilistică, prin recursul la secvențe livreşti, dialogul celor doi protagonişti străbătând istorii despre culturile şi civilizațiile lumii, dar şi aspecte legate de mitologie sau sisteme antice religioase.

Povestirea Extraterestrul se încadrează în tiplogia literaturii de anticipație, la o primă lectură. La un alt nivel al lecturii, povestirea e deopotrivă, filosofică şi fantastică, pentru ca într-un final, să o putem repera şi pe fondul unei literaturi science-fiction. Metatext, intertext, subtext sunt notele de vârf ale arhitecturii acestei povestiri. Mat şi Dan întrețin un savuros dialog livresc, unde marii autori ai lumii şi personajele reprezentative ale literaturii universale propulsează scenariul narativ într-un loc al suprarealismului. Infuzarea unor dialoguri între personajele literare din opere celebre creează metatextul poveştii, iar derularea situației epice într-un spital de psihiatrie, adaugă scenariului, cromatica esteticii suprarealiste. Mat, scriitor celebru, după ce realizase un roman ce atinsese cote uluitoare în receptarea critică, îşi pierduse inspirația. Refugiindu-se în alcool, trecuse la o fază dramatică, încercând să se sinucidă. Acesta a fost momentul care i-a schimbat existența, devenind astfel coleg cu Dan, într-un spital de psihiatrie. Incipitul povestirii plasează pe cei doi protagonişti într-un dialog neverosimil, imaginile suprarealiste construind simbolicul epic dezlănțuit într-un areal al semnificațiilor bibliotecii. Practic, cei doi pleacă de la ziarul unei locații imaginare, Biblioville, care adăpostea toate poveştile lumii. Interesant cum de la această atmosferă suprarealistă în care Don Quijote dialoghează cu Lolita, Anna Karenina cu Rhett Butler, Sherlock Holmes cu Raskolnikov, ajungem în spațiul science-fictionului, prin destăinuirea lui Mat. El se confesează prietenului Dan, asumându-şi o existență extraterestră, dintr-un alt spațiu. Metatextualitatea narațiunii e dată de această tranziție dinspre parafrazele livreşti ale dialogurilor personajelor lumii şi mărturisirea originii extraterestre a lui Mat. Mai mult de atât, acest aspect este subliniat de apariția în finalul epicului situațional, a fiicei sale, concepute cândva cu o pământeancă. Vectorul care dă veridicitate originii extraterestre a scriitorului Mat, este costumul pe care i-l aduce fiica sa; îmbrăcând acest costum specific unei călătorii în spațiu, se face imediat conexiunea cu lumea căreia aparținea, prin apariția obiectului zburător neidentificat care îl preia, şi-l asumă, îl recapătă. La un nivel intertextual, narațiunea propune în manieră alegorică, definiția omului de geniu perceput de alții, definiția condiției creatorului, a artistului. Societatea percepe scriitorul ca pe o ființă aparținând unei alte lumi, oamenii mediocri se raportează la artişti ca la entități aparținând altor sfere. În fond, povestirea mizează pe un subtext aluziv, unde ficțiunea, simbolul şi alegoria alcătuiesc fondul interpretativ.

Compozitorul de vorbe, ultima povestire a acestui volum legitimează intertextualitatea narativă înțeleasă ca formă de strecurare a simbolurilor livreşti în osatura epică. Pe fondul unei dorințe înalte a regizorului Bob de a realiza un film despre poetul simbolist George Bacovia, cititorul se întâlneşte permanent cu metafora morții. Printr-un pact de la etajul 71, cu marele regizor (Demiurgul), protagonistul acceptă sacrificiul: renunțarea la ani din viață pentru realizarea scenariului despre viața poetului interbelic. La nivelul construcției narațiunii, şi de această dată, prozatorul îşi dovedeşte dibăcia vizionară: după fiecare secvență epică, propune câte un poem reprezentativ din opera bacoviană. Inserarea permanentă a versurilor poetului interbelic, pe fundalul situației epice sporeşte măreția construcției narative. E o tehnică aparte, un model stilistic care îl aşează într-o zonă a posmodernismului, discursul epic înfățişând o construcție de tip cinematografic; fundalul, atmosfera, decorul sunt reprezentate de versurile bacoviene, iar derularea acțiunii mizează pe simbolicul gesturilor personajelor. Bob este artistul care se sacrifică în numele artei, e un Manole modern care renunță la ani de viață, în vederea realizării unui film celebru despre Bacovia. Altfel interpretat, întreg discursul narativ conține diferite definiții metaforice despre condiția artistului. Şi în această povestire, întâlnirea cu conceptul morții instaurează interpretări îndrăznețe asupra existenței şi lumii: de fapt, Bob aflat pe masa de operație, pentru o intervenție pe creier, rememorează propriile fapte, iar conştiința este metafora instanței personale de judecată.

Iulian Margu e un prozator cu o forță vizionară nemaipomenită, unde fantezia se pliază mereu simbolurilor livreşti. Măiestria stilistică e născută din capacitatea de a transfera metafora în zonele cele mai ascunse ale interptretării, opera sa născând mii de întrebări răsfrânte în tot atâtea posibilități de receptare. Povestirile volumului prezent traduc expresiile diversificate ale conceptului de fantastic, depăşind canonul cunoscut, printr-o resuscitare a ideii de metatextualitate. Cheia cu care deschidem mesajele acestor povestiri, aparține ea însăşi unei lumi tainice, fiindcă se roteşte în încheietura textului, în funcție de propriul orizont al aşteptării şi al experienței livreşti.