De la Divina Comedie la Comedia umană – o frescă a Franței cu peste 2500 de personaje…

În vuietul întâmplărilor acestui an, a trecut neobservată aniversarea nașterii unui colos al literaturii universale. În peisajul literaturii europene, sunt câteva figuri pe care să le asemuim unor stele fixe de mărimea întâi: Homer, Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Hugo, Tolstoi, Dostoievski… Balzac are dreptul la un loc într-o astfel de constelație.

Evoluția lui Balzac a fost lentă și scriitorul s-a maturizat târziu. El pierde zece ani cu experimente profesionale și literare, care sunt o consecință a eșecurilor sale. Odată găsită calea, scrierile se revarsă cu o forță și abundență nestăvilite. În febra acestui proces de creație, Balzac se edifică și asupra sensului ei intim. În vara anului 1833, îi sclipește ideea de a reuni romanele sale într-un sistem unitar, într-un cosmos. Gândul acesta i-a încolțit într-o stare de iluminare, dublată de exaltare, în cel mai înalt grad, și atât de mult îl stăpânește, încât aleargă, străbătând jumătate din Paris, la sora lui, și-i vestește că e, nici mai mult, nici mai puțin, pe punctul de a deveni un geniu. O idee prezentă în mintea lui, ca o presimțire vagă, capătă un contur precis. Balzac intuiește că toate operele create de el au o legătură organică, sunt așadar părți ale unui întreg căruia i se subsumează. Balzac a formulat ideea ce i-a venit în acea zi, în fraza: „Nu ajunge să fii un om, trebuie să fii un sistem.” El ordonează materia, concepe un plan, pentru a o putea stăpâni. În același an, 1833, Balzac îi scrie Străinei (iubita poloneză-Évelyne (Eva) Hanska) : „Vreau să stăpânesc viața spirituală a Europei; încă doi ani de răbdare și muncă și-mi voi lua zborul deasupra capetelor acelora care ar dori să-mi țină mâinile legate și să-mi împiedice avântul.” Și, în 1844: „Patru bărbați (din secolul al XIX-lea) vor trăi cât lumea: Napoleon, Cuvier, O’Connel și al patrulea voi fi Eu. Primul a răscolit întreaga Europă, devenind sinonim cu armatele! Al doilea a cuprins cu mintea lui întreg globul pământesc! Al treilea a devenit sinonim cu poporul său! Despre mine se va spune că am conceput, cu creierul meu, o întreagă societate.”

Urmărind structura operei sale ca un tot, Balzac inventează principiul Comediei umane, revenirea personajelor, care își fac din nou apariția, de la un roman la altul (1833), ceea ce îngăduie o evocare variată dar coerentă a societății. Apoi își organizează romanele în diferite grupe, optând, în sfârșit, în 1842, pentru titlul atotcuprinzător de Comedia umană, făcându-și cunoscute intențiile în Prefață: „Ideea inițială a Comediei umane a fost pentru mine mai întâi ca un vis, ca unul din acele proiecte imposibile pe care le nutrești și le lași să-și ia zborul…”

După ce romancierul și-a voit și conceput opera ca un sistem unitar de romane, el și-a integrat și scrierile precedente în același tot. Nimic nu este aici artificial, iar unitatea operei sale nu e o ficțiune. Marcel Proust, unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Balzac, spunea că unitatea creației lui Balzac este cu atât mai convingătoare și mai reală, tocmai fiindcă ea i-a venit în minte mai târziu. Părțile izolate năzuiau de la sine către un întreg, astfel ciclul de romane balzaciene ne dau o imagine de ansamblu asupra umanității. În zadar vom căuta în istoria literaturii europene ceva care să poată fi comparat cu această operă. Operă colosală de sinteză. Un plan din 1845 clasează o sută cincizeci și trei de lucrări, scrise ori de scris. Efort enorm, pe care Balzac îl desfășoară ca un țăran la coarnele plugului, grație unei munci înverșunate.

Balzac e nu istoricul, ci secretarul epocii sale. Istoria Franței și a Europei fusese bul- versată de Napoleon, „monstrul corsican”, după unii, un „bastard”, după alții. Oricum destinul său și al celor care au creat „epopeea” napoleoniană au înfierbântat pe „tinerii” din vremea Restaurației. Napoleon a distrus o lume anchilozată de secole într-un „tipar” aproape imobil și a făurit un „mit” al reușitei. Fiecare „tânăr” sărac, un „bastard” pentru cei avuți, vrea să-i reediteze destinul. Aceștia sunt „eroii” lui Balzac. Autorul însuși este personaj. Exemplul lui Napoleon a deschis romanului calea către domenii de acțiune practic nelimitate; îi furnizează un contingent inepuizabil de ariviști seducători (iată și un cuvânt nou: arivist – inventat în acest secol pentru a răspunde unei realități), de Bonaparți de salon, de eroi inteligenți, pasionați concomitent de putere și de libertate.

Caracteristicile napoleoniene ale romanului se citesc mai întâi în stratul cel mai superficial al povestirii, în care situația personajului principal se rezumă la o violentă dorință de a parveni, desigur – prin femei, și cât mai rapid posibil, cu scopul de a schimba în superioritate socială incontestabilă o rea naștere, considerată (ca) un blestem. Eroul, cel mai adesea un adolescent, se naște din părinți săraci sau de curând îmbogățiți, dar obligatoriu de joasă extracție, pe care-i urăște sau îi trădează într-un fel oarecare, pentru simplul motiv că-i barează calea (ascensiunea). Cu cât se crede mai nedreptățit, cu atât mai ferm își promite să facă rapid avere, să-și facă un nume, să devină mare – mare artist, mare savant, mare senior, mare om de stat sau, dacă trebuie, mare criminal – eroii cei mai reprezentativi ai secolului; își atribuie efectiv aceste vocații diferite, unii dintre ei chiar au pretenția să le cumuleze.

Scena pe care se joacă aceste drame, punctul de convergență al tuturor destinelor și centrul de atracție al universului balzacian este Parisul, orașul mitic, lumea înălțărilor amețitoare și a prăbușirilor dramatice. Paradisul și Infernul Comediei umane: „Un infern pe care-l iubești” (Modest Mignon), astfel definește Balzac „această imensă mișcare de oameni, interese și afaceri, care face din Paris un infern și un paradis” (La Cousine Bette). Parisul -mit modern-atrage, cu forța unui magnet, eroi activi și întreprinzători care, stimulați de legenda lui Napoleon, se avântă la asaltul reușitei, al succesului și banilor (Între noi doi acum – Eugène de Rastignac), parcurgând un itinerar de inițiere în misterele Cetății, care echivalează cu pierderea iluziilor, inocenței, cu epuizarea energiei vitale simbolizată de mitul: Pielii de sagri.

Parafrazând pe Dante, Balzac a dat naștere fabuloasei Comedii umane moderne și a conturat, treptat, mitul Romancierului modern, cunoscător al tuturor secretelor mecanismelor sociale și ale sufletului omenesc, capabil să descopere prin acea intuiție superioară pe care autorul a numit-o seconde vue (Facino cane), „sensul ascuns” al tuturor fenomenelor și „motorul social” (Avant propos); demiurgul de o inventivitate inepuizabilă, suveran absolut al destinelor, într-un cuvânt – creatorul romanului absolut (Roland Barthes). Pentru a ridica romanul la înălțimea celorlalte genuri literare, Balzac provoacă marea revoluție a epicului (încă o ipostază napoleoniană) prin transfigurarea legendară a realității prozaice. Imaginarul cu legile sale proprii, epura unui univers posibil, iată ce căutăm și găsim în Comedia umană.

A fost o strașnică natură. Acum la 225 de ani de la naștere, îți vine, după ce-l citești, să strigi: Trăiască Regele Balzac!