DORUL MEU LIBERT

Să te desprind din mine

ar fi nebun surghiun, departe… prigonită de dorul meu libert,

dar tot gonind năvalnic pe urma ta, să-mi curmi alcovul depărtării

cu umbra-ți din deșert –

mătase de Damasc, hărăzită mie,

în lucrătura sa Monada mea să-mi pun. Îmi pare inima cât firul de nisip,

când negura prăvale din platoșa chindiei și nemuresc sub lipsa-ți,

pân’ zorii prind iar chip.

Să te desprind din mine –

zadarnică tempestă mi-ar fi toată tăria, ca arsă de simun ar tremura

strivită în nada ta celestă

și-ntreaga mea slujire mi-ar fi nestinsul scrum.

Lumină, mai cu seamă, s-apleci pe lumea mea,

cu tâmpla eu să șed la pieptul tău, acum,

să-mi spargi cu necuvinte

hotare ce-mi sugrumă cugetul calin și-ntreg de Dumnezeu,

să te întreb, iubite:

„Crezi că aș putea dragoste să fac doar cu dorul tău?”

SUFLET ÎN AJUR

Ridică-ți ciadorul, femeie! Împlântă pumnalul în lume Și pune-i leșul sub cheie, Cu oacheșa-i sete de hume; Îngroapă-ți altarul, femeie! În ochii negri-samur,

Coviltir de dor să-ți descheie Și-un zâmbet plin de huzur. Privește în mine, femeie!

Ajur făcut doar din plânsu-mi Îmi pare a vieții nedeie,

În cazna cu mine însumi…

 

ÎN SERAIUL PĂSCUT DE COROANE

Când îmi intri în suflet, descalță-te de întuneric,

așa cum un eunuc se descalță de lume, iar când pleci, lasă-mi inima deschisă, ca universul să ne vadă cu alți ochi.

Căci, ție, ultimul iubit din seraiul păscut de coroane,

îți las ca tribut ultimul salāt în care te- am pretins.

Iubirea nu are ulemale, mi-am zis, are doar pricini,

prohibiții și poate chiar… moarte; întâia moarte din seraiul păscut de coroane!

Nu știu ce să fac… zorile sunt sparte.

Mai bine, spune-mi tu, iubire,

să las în testament jungherul pentru tine?

 

FOCURI CASTE

N-a apus vreodată și nici n-a răsărit, Simțind-atunci zenitul, și fost-a prins în el, Căci ziua e vecie, doar soare-ntrezărit,

În jos e tot nimicul și-n sus pleșuvul cer.

Curg toamne în nadir, perindă-eternitatea, Iar perle zămislite din aur luminos

Adună toți eonii, sfidând cu ei și moartea, Căci soarele e lună, iar luna – chip întors.

Dorm stele-n panteon, sunt prinse în mandale, Al lunii zeu legat și el în cochilie,

Își scutură din iriși căzândele petale, Urmându-le deodată și altele – o mie.

Doar carul îi rămase în colbul de lumină, Cu focurile caste împodobit, arzând

În centrul lumii unde spendorile se-anină, Iar cerul și pământul sunt una, așteptând

Ca Cel din genuin să vină să dezlege Nașterea de moarte și soarele de lună, Din neguri de lumină noaptea să îi plece

Punându-și bolta mitră, când straie își adună.

Cutremură Ain-ul sângerânda jale, Sparse nevăzutul raza ce purcede

Să-nchine veșnicia și-absolutul soare, Jertfind lumea cu lună doar celui care crede!