Eram concentrat la ce scrisese un confrate jurnalist în ziarul local și deodată am fost distras de o bufnitură urmată de sunetul cioburilor. Se auzise de undeva din fața mea. Am pliat puțin fila ziarului pe care îl citeam în fiecare dimineață la cafenea- ua de pe strada colț cu bulevardul și am văzut două picioare superbe așezate cuminți, unul peste altul. Erau dezgolite suficient cât să-mi atragă atenția… atât mie cât și altor bărbați curioși. Lângă picioarele astea se precipitase un chelner care aduna de zor resturile unei căni de cafea, făcute praf pe caldarâm. Aduna și se uita încântat la picioarele alea perfecte, ridicând privirea mai sus, spre posesoarea lor care nu mișca. Femeia purta o rochie sau fustă scurtă, neagră, iar în poală ținea o carte deschisă. Atât vedeam din unghiul în care mă aflam. Mai mult nu am îndrăznit să privesc. Am păstrat misterul. Nu voiam să aflu totul dintr-o dată.

Am continuat lectura articolelor care prezentau interes. Am sorbit relaxat ca- feaua. Am terminat-o și mi-am împăturit ziarul. L-am pus sub braț, am strecurat sub farfurioară banii pe cafea și am dat să plec. În fața mea, la masă nu mai era nimeni. Posesoarea picioarelor ălea nemaipomenite plecase. Pe masă însă trona ostentativ un buchet de liliac. Violet.

L-am ridicat și nu m-am putut abține să nu miros în mod repetat, floare cu floare. Parfumul liliacului m-a inundat. Îl simțeam în mine. Parfum violet. L-am luat și i l-am încredințat unui ospătar să-l pună în apă. Era păcat să se ofilească minunăția asta sub razele soarelui de mai și să ajungă așa curând într-un coș de gunoi.

Am plecat agale să-mi dezmorțesc oasele într-o plimbare prin parc. Până la prânz aveam suficient timp să-mi umplu mintea și sufletul cu alte priveliști și parfu- muri.

Mai e luna mea preferată. Pentru că e a florilor. Parfumul lor îmi face bine, îmi resetează neuronii. Devin un fel de bondar care zboară de la o floare la alta (nu din floare în floare cum ar vrea unii să creadă că insinuez) și-și bagă efectiv nasul în toată splendoarea lor. Mare minune să nu fiu înțepat, la un moment dat, de vreo… albină harnică! Drept în nas!

Adulmecând parfumurile amestecate ale primăverii, am ajuns aproape de strada pe care locuiesc de-o viață.

În fața mea, la câțiva pași, îmi apar cele două picioare splendide, de data asta atașate la trupul deținătoarei. Femeia, posesoarea lor, este îmbrăcată într-o rochie neagră, mulată, care-i pune în evidență formele aproape perfecte.

Pantofii cu toc stiletto, negri și ei, îi dau o alură elegantă. Merge agale, mișcân- du-și șoldurile ca o cadână. Lasă în urma ei un suav parfum de liliac. Din spate pare a fi o doamnă rătăcită pe străzile orașului, venită din altă epocă. Spun asta pentru că poartă o pălărie care-mi amintește de o scenă cu o actriță italiancă, Monica Bellucci, care a jucat rolul Malenei în filmul lui Giuseppe Tornatore.

Sunt foarte curios cum arată din față, atât de curios că măresc pasul ca să o depășesc. Reușesc. Gâfâi. Nu mai am vârsta când puteam să alerg fără probleme. Nu mai sunt sprinten ca în tinerețe, însă nici prea rablagit nu sunt. Încă…

Am în plan să ajung mult mai în față, să mă așez pe o bancă și de acolo să o pot privi în voie, fără să par disperat de curios.

Mă așez transpirat, cu bătăile inimii în gât. Îmi trec în mod repetat mâna peste obraji și frunte. Broboane de transpirație îmi acoperă pielea. Cred că trebuie să mai și slăbesc nițel. E un obiectiv pe care îl abandonez rapid la apariția ei. Mă holbez ostentativ chiar dacă mi-am propus să par indiferent.

E o femeie tânără, superbă, cu o privire albastră. Scrutează drumul drept îna- inte de sub pălărie. E machiată deși nu ar fi fost necesar. E de o frumusețe rece chiar dacă trăsăturile sunt delicate. Îmi cobor privirea spre piept. Are sâni perfecți (îmi impun să cred că nu sunt siliconați), un mijloc subțire, un pântec plat. Cred că are cam 1.75 m înălțime, fără tocuri. Contrastant cu ținuta ei elegantă e rucsacul roșu pe care-l mută de pe un umăr pe altul.

Ajunge în dreptul meu și se oprește din mersul ei grațios. Îmi stă inima în loc.

Dacă se așază lângă mine?! Ce mă fac?!

Își dă o șuviță de păr negru ca abanosul, din ochi, își aranjează rochia pe șol- duri și dă să plece mai departe. Răsuflu ușurat!

E de moment relaxarea pentru că deși făcuse vreo câțiva pași, se întoarce și se pune pe bancă, fix lângă mine. Fără să ceară permisiunea. E foarte aproape. Îi simt parfumul din nou purtat de adierea vântului, din partea stângă unde stă țeapănă. Și-a așezat rucsacul între noi. Aproape că mi-a atins șoldul când l-a pus pe bancă.

Își pune picioarele, unul peste altul și privește un punct fix. Eu parcă nici nu exist. Nu mă ia în calcul. Nici nu știu cum să reacționez. Să o salut sau nu?! Să intru cu ea în vorbă? Eu sunt destul de vorbăreț, socializez rapid în orice situație. Acum însă mă inhibă frumusețea ei distantă, rece.

Îmi chem curajul plecat după cai verzi pe câmpii nu pe pereți și intru cu ea în vorbă.

– Bună ziua! îmi aud vocea stingheră cum rupe tăcerea.

Femeia de lângă mine tresare, semn că o scosesem din gândurile ei. Se întoar- ce spre mine și-mi răspunde cu o ușoară grimasă:

– Bună… ziua! Pauza are sensul încercării de a se arăta educată, nu empatică.

– Radu! mă prezint forțând conversaț

– Mara! îmi spune. Nesperat. Adaugă și un zâmbet dezvelind printre buzele senzuale, niște perle ce-i amplifică lumina care-i cade pe chip de la soarele ce îndrăz- nește să-și trimită razele eliberate dintre nori printre crengile castanilor abia înfloriț

– Mărturisesc că parfumul tău e mai special decât al oricărei alte flori. Știu că special e un adjectiv care nu permite grad de comparaț.. fac acum rabat de la normele lingvistice. Pentru tine!

Mă privește cu niște ochi mari și mi se pare că nu înțelege nimic. Oare e numai frumoasă?!

– Parfumul meu!Hmm! Parfumul meu e absolut banal ca al oricărei femei. E drept că poate fi special pentru cel care îl consideră astfel, dacă îi percepe nuan- ț(râde zgomotos) Nu mi-a mai spus nimeni până acum asta! Mi-au spus în fel și chip: că sunt frumoasă și toate nuanțele de superlativ absolut: superbă, minunată, încântătoare etc etc, deșteaptă (mai rar), că am un trup perfect, că am cele mai lungi picioare, obraznic de lungi, că arăt ca o actriță (nu știu cum o cheamă, nu am reținut dar știu că e italiancă) însă că am un parfum special, nu! Trebuie să-l iau ca pe un compliment, nu?

– E purul adevăr. Miroși a tinerețe, a femeie, a lumină, a viață. Chiar dacă ești introvertită, voit. Recunosc faptul că te-am apreciat de la distanță (de-o masă), din punct de vedere fizic. La cafenea. Prima dată mi-au sărit în ochi, picioarele și apoi că aveai pe genunchi o carte. Mi-ai atras atenția prin asta. Am realizat însă că ai un parfum aparte, de femeie puțin fatală, de o fatalitate calculată, rece. Sub imaginea asta ai adunat multă feminitate pe care ai ”fardat-o” astfel. Ai plecat și nu am mai sperat să te revăd. Acum, uite, stau de vorbă cu tine! Sunt încântat că la vârsta mea, tinerii mai acceptă să stea de vorbă. Mulțumesc!

– Nu-mi mulțumi! M-am așezat pe banca asta pentru că am simțit nevoia să iau o pauză. Frumusețea asta a mea mă oboseș Toată lumea se uită la mine și mă cataloghează din priviri și nu numai, în multe feluri. Îmi dau seama că pentru unii par o femeie ușoară, pentru alții o văduvă infatuată. Altele, și aici mă refer la femei, mă văd ca pe o amenințare la adresa căsniciilor lor, mai ales atunci când bărbații lor mă privesc cu admirație, cu dorință, cu foame. Ochii lor nu mint. M-ar devora. Energiile lor mă îngreunează și mai mult chiar dacă am platoșa mea de protecție activată. Mai am câțiva ani buni de dus pe picioare povara frumuseții ăsteia, apoi voi îmbătrâni și-mi va fi mai ușor. Muuult mai ușor!

S-a ridicat brusc și a plecat. Am rămas pe gânduri privind-o cum se îndepărtează.

În urma ei, doi fluturi galbeni și veseli, apăruți de nicăieri, țineau, în aer, trena parfumului femeii peste cel al primăverii care năvălise dinspre castani.