Îl văd pe Daniil în fața ochilor mei, este pe masa de lu- cru ca o variantă în miniatură și tot miniaturale sunt mănăstirea

Cozia, peștera, muntele, copacii, iarba și florile, Oltul, frații și călătorii întâlniți din vreme în vreme, cât mai rar cu putință deoarece schinoviților doar bănuiala unei apropieri omenești le ridica părul pe brațe și îi furnica în creștet.

De altfel, pe toate ale lumii le pot vedea pe masa de lucru, chiar Răstignirea Mântuitorului, iar pentru asta nimeni nu trebuie să se teamă, ori să bănuiască vreun lucru necurat, fiindcă lumea este făcută din semințe atât de mici și de neascultătoare în timp și în spațiu, încât fără de știre se pot întrupa aievea și pot închipui oameni și fapte. Nero însuși, dacă ar fi fost mai atent ar fi putut vedea în fața tronului său de aur întâmplările baterii în cuie și ale Învierii, ba chiar și Înălțarea la cer și Pogo- rârea Duhului Sfânt la Cinzecime, deoarece așa cum arată înțelepții, Iisus este fără de margini, iar prin asta înțeleg nețărmurirea Fiului Omului în toate dimensiunile universului.

Îi văd așadar pe Daniil și pe ucenicii și tovarășii săi, văd Cozia majestuoasă, mai greu îmi este însă a simți focul acelei evlavii mistuitoare, dragostea, ca un cuțit ce taie inima, față de Dumnezeu, dar pentru iertare îmi cer vouă și nădăjduiesc a o primi.

*

Iarna, se trezea înaintea tuturor, fiindcă în zori apele Oltului erau înghețate bocnă. Trecea atent, pipăind gheața cu vârful picioarelor sale mici învelite în piele de porc și cu toiagul de corn pe care îl făurise cândva bunicul său. Când ajungea pe malul celălalt, intra cu pas de om matur pe poarta plină de țurțuri a mănăstirii și bătea ușor, aproape stins, la ușa starețului Sofronie.

– Vino,

– Sărut dreapta, sfinția

– Ce ai mai ghicit în palma lumii, băiatule?

– Lumea e albă, starețule drag, ori poate mi se pare mie că ar fi astfel. Albă și înghețată, de sub pojghița fiecărui lucru iese gerul pe care îl simt cu pielea mea, dar mai ales cu fruntea, obrajii, nasul și palmele. Oare așa e lumea, ori totul este doar o vedenie de iarnă, te rog să îmi spui, starețule

Starețul se ridică din genunchi și spuse:

* fragmente dintr-un roman în lucru

— Iarna, ca toate cele ale Domnului, e chip creat și ținut de rațiunile Lui eterne. Ai însă și tu, Daniel al meu, rostul tău în existența iernii. Tu ești ipostas al Lui Însuși, lăsat pe pământ să gândești rațiunea iernii împreună cu Rațiunea divină personală și într-o vorbire cu ea.

Sofronie puse câteva așchii de brad uscate în mica sobă de pământ și suflă în tăciune. Flăcări la început mici și albastre, apoi lungi și roșii se înălțară sub privirile larg deschise ale copilului. Starețul făcu ceai, îl îndulci cu o linguriță de miere scoasă din ulcică și îi puse cana fierbinte între palmele lui Daniel.

*

La cele două capete ale iernii, când apele râului erau reci, starețul îl trimitea pe fratele Ioachim cu barca. Trăgeau amândoi la vâsle, tăcuți, apa era ca uleiul, iar drumul părea a fi unul dinspre moarte spre viață.

Daniel mergea spre liturghie cu un amestec sufletesc de bucurie și cutremurare.

— E păcat că mă înspăimânt, părinte, îl întrebase el pe starețul Sofronie, dece nu rămâne doar bucuria întâlnirii cu Domnul în Sfânta Împărtășanie ?

— Mă mir că nu murim de spaimă, îi răspunsese starețul, scurt.

Trebuie să spunem că băiatul acesta blond, ai cărui părinți și frați îl priveau cu un fel de îngăduință pentru duminicalele sale drumuri la sfânta mănăstire, dar și cu admirația neștiutorului față de cineva care știa să scrie și să citească, de parcă ar fi învățat asta de la vânt și apă, de la flori și păsări, fusese, încă de cum începuse să înțeleagă faptul că există în lume, stupefiat de acest lucru.

Cum se face că mai degrabă sunt decât că nu sunt ? se mira el, iar când îi puse această întrebare starețului, acesta îl privi lung și nu spuse nimic, nici nu aveai ce să răspunzi la această întrebare năstrușnică ce îi amintea bătrânului de zbenguielile mintale ale vechilor greci.

*

Călugării i-au adus trupul probabil fără suflare al acestui copil cu păr câr- lionțat și blond. L-au depus în tăcere pe prima treaptă a scării bisericii înălțată de Mircea cel Bătrân, lăsându-i starețului povara declarării că sufletul acesta este trecut la Domnul.

— Să ne rugăm, le-a spus starețul tuturor, dar nu cu vorbe, nu știm cum, însă întreaga obște care se adunase la aflarea veștii că un înger a fost cules de pe malul Oltului, a început să se roage fără glas.

Păsări străbăteau ca săgețile cerul albastru boltit peste zidurile mânăstirii, dacă îți încordai urechile, auzeai apele râului lovindu-se de zidurile încă noi, o boare călduță purta albine și fluturi jur împrejurul grupului de oameni în straie negre care se ruga și iarăși se ruga.

Starețul simțea când cugetul vreunuia dădea semn de resemnare și probabil că din mișcarea bărbiei, ori din sprâncene sau din mișcarea privirii îl aducea pe acela la loc în corul mut și așa au trecut un ceas, poate două, nimeni pe pământ nu mai măsura timpul, iar în slavă nici atât deoarece timpul și spațiul sunt una și aceeași spirală dacică de la facerea lumii.

*

Starețul se ruga întotdeauna cu o certitudine deplină, credea pur și simplu că rugăciunea pleacă spre cer așa cum se ridică spre soare ciocârlia și îi ia o bucată de vreme până ajunge la urechile Domnului, motiv pentru care rugăciunea este posibil să se împlinească abia peste un ceas sau o zi, ori chiar mai târziu, fiindcă împlinirea vine și ea de sus, iar schimbarea ordinii lucrurilor pe pământ nu se face cât ai bate din palme.

Câteodată, lucru ciudat, împlinirea rugii se întâmplă chiar înainte ca ru- gătorul să își îndrepte gândul spre cer și să își plece capul, poate și genunchii, spre pământ. Domnul știe dinainte ce rugăciuni va înălța omul, gândi starețul.

Ce voia să spună însă tatăl copilului zicând cred, Doamne, ajută necredinței mele, cugetă starețul, fiindcă nu poate fi vorba despre credință mică sau mare, eu așa ceva nu pot să gândesc, probabil la mijloc este incertitudinea, nu știu nici eu dacă am ori nu am credința care să împingă spre Dumnezeu rugăciunea și să o întoarcă schimbând locul, viteza și rotirea atomilor și ale sâmburilor din miezul atomilor și ale sâmburilor din sâmburi până în străfundul a ceea ce există și putem pipăi.

*

Daniel hotărî să aleagă la vremea nopții locul din trupul muntelui în care va săpa chilia. În întuneric, îi va fi mai ușor să fie cu piatra un singur trup, el să devină munte și muntele să devină Daniel.

Începu așadar această contopire și simți că îi este ușor.

Mai întâi, se descompuse pe sine în bucăți din ce în ce mai mici, tot mai mici, până ajunse la semințele ființei, apoi trecu dincolo de ele, în hăul etern unde nu există nici vreme, nici distanță. Făcu același lucru cu muntele, dar această muncă îi luă ceva mai mult timp și îl obosi. După ce își trase sufletul, care acum era contopit cu sufletul muntelui, schimbară locurile în existență, după cum spuneam: Daniel fu munte, muntele fu Daniel.

Își pipăi băiatul trupul cel nou și simți unde pulsează, unde e inima.

Aici, lângă inima uriașului ne vom face peșteră, îi spuse el lui Misail, după care îi dădu muntelui înapoi trupul de stâncă, iar el își luă din nou trup de om tânăr, trup însuflețit de dorul de a nevoi în chilia de piatră până la subțierea firii, când car- nea se face lumină sfântă, mai strălucitoare și mai iute decât lumina soarelui.