Cum s-au dus Joița și Măria lu’ Crudu, de s-au întors strigoaice, și nimeni nu știa

ce-i cu ele1 

„De mă cauți, ia aminte Sunt la Ioana lu’ Melinte, Trei morminte mai-nainte.”

Cuvintele „mortului” către soția sa, Floarea

 

Treaba asta de v-o spui a fost prin cincizeci și șase. Iarna, cam pe la mijlocul lui ianuarie.

Deși trecuse de Bobotează, gerul nu slăbise neam, satele din sudul Olteniei, mai ales pe cele din lunca Jiului. Ger de crăpau pietrele, nu altceva. Joița, nevasta lui Mărin de-i zicea lumea Crudu, și fie-sa Măria, locuiau în Gângiova, mai încolo oțâră de Valea Stanciului; cam la vreo șaizeci de kilometri de Craiova, mai încoa și mai la deal2 de Bechet. Harnice cum nu s-a pomenit, mamă și fiică nu stăteau o clipă locului, de ziceai că-s picate cu ceară, ori ceva, că prea nu aveau astâmpăr cu lucratul: să dea la vaci, la găini, la rațe, să deretice prin casă, să gătească, să coase, să împletească… mai ales să împletească.

Cam așa se duceau serile: lângă focul din sobă și-n în fața difuzorului – care avea – tricotând, cusând ori cârpind ceva țoale de iarnă, ori de vară. Și-apoi să te ții fudulie când s-arătau muierile una alteia cu ce lucraseră cu andreaua, una pe față, una pe dos și-n tot felul de modele încâlcite, cu șerpi, bumbi, colăcei sau Dumnezeu mai știe ce împletituri din fir de lână. Aia era mândria: să se mire toate de cât de meșteșugit și de întortocheat era modelul de pe flanela cea nouă, mai ales dacă nimeni alta din sat nu mai știa să îl facă.

− Auzi, fa, da’ asta cum de-ți ieși? era întrebarea care le ungea pe suflet de nu mai încăpeau în propria piele de mândre ce erau s-o audă.

S-o audă și să le vadă pe invidioase pipăind și întorcând pe toate fețele modelul, încercând să-și deie de unele singure seama de felul în care se mânuiau andrelele pentru o așa mândrețe de împletitură.

––––––––––––––––––––––-

1 Întâmplările relatate în această povestire au la baza evenimente petrecute în realitate. Numele persoanelor implicate a fost însă schimbat (n. aut)

2 La deal = expresie semnificând spre apus, conform tradiției populare din zona Olteniei

 

Asta se întâmpla cam cum era pe vremuri cu lămpașele.

Înainte vreme, vara, când încă nu era curent electric, femeile harnice din sat se trezeau cu noaptea-n cap să se apuce de lucru. Se trezeau și prima grijă ce-o aveau era să aprindă lampa, să vadă încotro se-ndreaptă. Alea mai puturoase – care n-ar fi recunoscut în ruptul capului că-s leneșe și nu prea li se potrivește hărnicia – se trezeau și ele devreme, ba chiar mai devreme decât celelalte, vrednicele, da’ în loc să se ocupe de ale casei, aprindeau lampa, o așezau în fereastră – așa, ca să se vadă de la o poștă că sunt treze și gata de lucru – și se trânteau la loc în pat, unde mai furau o oră sau două de somn înainte să se crape de ziuă.

Câtă vreme lampa era aprinsă…

Așa și cu modelele tricotate prin cincizeci și șase: ăl mai al dracu’, mai nou și mai neștiut de nimeni era îndeobște al celei mai harnice gospodine din sat.

Și câte nu făceau muierile să afle vreun model despre care altele habar să nu aibă! Scriau rudelor, luau seama la ăi de erau doar în trecere prin sat – cu ce sunt îmbrăcați; au vreo flanea făcută de mână; de unde o au; știu cum se face – ori întrebau încolo și-ncoace prin satele vecine, doar-doar or afla de vreo împletitură mai acătări. Joița lu’ Crudu, harnică dar și mândră nevoie mare, nici ea nu era mai prejos.

Cum, necum – nu se știe – aflase Joița că prin Măceșu de Sus ar fi una de-i zicea baba Leana, care se pricepea la împletit ca nimeni alta. Și cică făcea Leana asta niște modele!… Cu flori, cu frunze, da’ cu ce nu făcea, de ziceai că-s vii și nu din fir de lână. Te cruceai, nu alta!

– Mă, fato, eu m-aș cam duce până colea la Măceșu, să văd ce-i cu baba asta, de-i așa de vestită cu andreaua, i-a spus într-o dimineață Joița lu’ fie-sa, Măria.

Colea, pe dracu!, i-ar fi zis cineva mai cu scaun la cap, căci Măceșul de Sus era la vreo doisprezece kilometri depărtare de Gângiova, iar iarna era grea, gerul năprasnic… I-ar fi zis și poate ar fi oprit-o din trăznaia ce-i trecuse prin cap. Dar așa, cu Măria – tânără și vorba aia: poale lungi și minte scurtă, judecată mai măruntă – cine s-o potolească?

– Hai că mergem! a spus fie-sa, cântându-i în strună mai mult ca să iasă și ea la plimbare, pe undeva.

Și s-au dus.

S-au pornit la drum dis de dimineață, după ce au ciugulit câte ceva, la repezeală, de prin bucătărie. Joița i-a strigat din poartă lui bărbatu-său:

– Mărineee, vezi că plecarăm până ici-șa, la Măceșu!

– Până ici-șa!… a strigat și Măria, făcând un semn de ducă înspre încolo, la

vale3.

–  Mă, cum de nu-mi dădui eu sama ce prostie aveau de gând să facă!… s-a

––––––––––––––––––––––-

3 la vale = expresie semnificând spre răsărit, conform tradiției populare din zona Olteniei

 

tot văietat câteva zile mai târziu Mărin. Să mă ia naibii dacă pricep cum de nu-mi dădui eu sama!… Auzii încotro le mâna Necuratul, da’ parcă fix atunci îmi luă și mie mințile, că nici acum nu știu de ce n-am zis nimica. De auzit, io le auzii! Da’, ce făcui? Mi-aprinsăi o țigară și-mi văzui de vaci, că de ele vedeam când îmi plecă muierea de acasă; râneam la vaci.

Oamenii au căutat să-l îmbuneze, zicându-i să nu se mai amărească, că n-a fost vina lui. „Că numai bunul Dumnezeu știe cum e soarta omului” i-au mai zis consătenii „și ce ți-e scris în frunte ți-e pus.” Însă el nu și nu.

– Mă, cum de nu-mi dădui eu sama!… a continuat să se dojenească, înecându- și amarul într-o litră de țuică, ori o vadră de vin.

Săracu Mărin! Până când cu pățania asta era și el ca tot omul, harnic, gospodar – om de omenie, ce să mai!, însă de când își pierdu nevasta și .. S-a dat de tot la băutură. Nu de la început, ci abia când toate strădaniile gângiovenilor de a le găsi pe Joița și Măria s-au dovedit în zadar. De atunci, mai rar să îl găsească omul treaz. O lua așa, de dimineața, cu un păhărel pe stomacul gol. Cică să uite de necazuri. Și dăi!… Dăi cu băutul, dăi și cu tutunul, că de!, unde s-a mai pomenit tuse fără junghi?

– Mă, cum de nu-mi dădui eu sama!… era tot ce știa să zică atunci când cineva încerca în vreun fel să intre în vorbă cu el.

Consătenii făcuseră tot ce le stătuse în putință ca să îl ajute. Bătuseră drumul de la Gângiova la Măceșu de Sus de nu se știe de câte ori. Joița și Măria însă, ia-le de unde nu-s! Întrebaseră în stânga, întrebaseră în dreapta, nimic. Unii de prin Măceșu ziceau că le văzuseră… Parcă!… Parcă așa să zică: la un moment dat le văzuseră, da’ încotro dispăruseră…. Asta chiar că nu putuseră spune. Trecuseră așa, pe uliță, ca două năluci, zorite să ajungă mai iute la casa babei Leana, aia se pricepea cu andrelele. Baba Leana a zis că da, au ajuns la ea cam pe la prânz și au stat un ceas, nici atât. Doar cât au prins cum se împletește un afurisit de modelul de tricot, apoi au plecat într-o fugă, nu carecumva să le prindă întunericul pe drum.

– Nici de mâncat n-au vrut să ia nimica, a mai zis femeia. Abia-abia ce le convinsăi să ia câte o bucată dintr-o azmă, pe care doar ce o copsesem mai nainte. Să n-aibă și ele stomacul gol, că, de!… E mult de umblat de la Măceșu și până la Gângiova.

– Grăbite, care va să zică!… s-au mirat cei ce s-au interesat de dispărute.

– Foc, nu altceva! Eu le zisăi: mai bine nu plecați. Stați aci până dimineață, că ceru-i negru, iar vântul bate al dracului de tare. Dar ai avut cu cine te înțelege?

– Tot s-au dus!

– Tot, maică, tot!… a spus oftând baba

Și duse au fost, căci nici acasă n-au ajuns și nici de găsit nu erau de găsit. Viscolul pornit în după-amiaza aia le-a înghițit, căci altfel unde să fi dispărut așa, dintr-odată, două muieri în toată firea, înalte și zdravene cum erau Joița și Măria?

– Mă, cum de nu-mi dădui eu sama!… a continuat să se jelească Mărin, surd la oricare din încurajările sătenilor.

Gândul că doar din vina lui se întâmplase întreaga nenorocire îl mistuia. La vreo două săptămâni de când rămase fără muiere și fără fată, Mărin dădu buzna pe ușa birtului4 din sat și, speriat nevoie mare, îi strigă cârciumarului:

– Vaisile, tată, dă, mă o cincizeacă de prună, că mor!

Venise într-o fugă și părea era atât de îngrozit încât Vasile s-a grăbit să-i umple un țoi cu răchie, pe care l-a așezat degrabă pe tejghea, în dreptul lui.

– Aolică, Mărine, da’ ce mai pățiși?! a vrut să știe cârciumarul.

– Vai de capul și de zilele mele! s-a jelit omul apoi a dat pe gât toată băutura, de parcă nu i-ar fi ajuns nici pe-o măsea.

Așa că a cerut din semne încă una. Tot așa.

– Vai de capul și de zilele mele! s-a văietat mai apoi și mai tare, stârnind de- acum atenția tuturor mușteriilor localului.

– Zii, mă care-i treaba și nu ne mai fierbe! a izbucnit Fane Bogărcea, ăla de stă în capu’ satului și de i se mai zice și Bolea, după cât e de speriat de boli, spitale și de doctori.

– Azi dimineață, când mă sculai, ce să vezi?!… a început Mărin să povestească apoi, parcă voind să mai prindă puteri, a mai cerut o cincizeacă.

– Ce să vezi?!… a strigat unul, mai nerăbdător.

– Te pomenești că veniră Joița și Măria! s-a băgat în vorbă Gheorghe Ciocan, care după vreo două tării de le luase mai înainte, avea acum limbariță.

– Așa mi-am zis și eu, a spus Mărin, vorbind mai mult în șoaptă. În afara Joiței și Măriei, zău că nu văd cine să-și fi făcut de lucru azi noapte prin casă.

– Adică, ce vrei să spui, Doamne iartă-mă!, că s-au întors strigoaice? s-a mirat Bogărcea.

– Spui, ce spui! a explicat în felul lui Mărin, neîndrăznind să zică lucrurilor pe Iar de beut, nu beui nici gram până acu’! Ca să știți!

Ăia care erau atunci în local, au amuțit pe dată.

Era, cum ziceam, în cincizeci și șase, într-o vreme în care treaba asta cu strigoii și alde astea se cam lăsa cu cântec, ca să zic așa. Unii mai credeau în ea, deși se cam fereau s-o zică, alții – cei mai mulți – ba. Mărin ar fi fost cică unul dintre ăștia din urmă, care nu prea se dau în vânt după povești cu morți care se-ntorc din morminte. În dimineața aia însă, când s-a trezit cu gospodăria lună, gândurile i s-au schimbat dintr-odată.

–––––––––––––––––––––-

4 Birt = local mic și modest (n. aut.)

 

„Hait, c-am încurcat-o!…” și-a zis, știind că nu făcuse niciuna din treburile pe care le găsise gata făcute.

– Ce dracu’ mă, Mărine, a îndrăznit până la urmă Gheorghe Ciocan, că te știu om în toată firea și cu scaun la cap?… Cum adică să se întoarcă strigoaice?!

– Ie-te așa, cum auziși! o ținea pe-a lui Mărin.

– Le văzuși, tu, azi noapte bântuind prin bătătură? a vrut să știe Bogărcea zis

– De văzut, ce-i drept nu le văzui.

– Păi și atunci de unde știi că veniră strigoaice? Mărin a mai cerut una de prună.

– Păi dacă nu ele, altcineva cine să fi dereticat prin casă? Io?!… a spus după ce a dat pe gât și-al patrulea țoi. Cine a spălat străchinile și cine le-a chitit, linie, în dulap? Cine a dat de mâncare la vaci, la găini?… Că eu, unul, nu mi-amintesc să fi făcut niciuna din treburile astea!

– Mă, tu ai fi băut cam mult asară!… a fost de părere Bogărcea, iar Mărin, care se cam știa cu musca pe căciulă, l-a lăsat în plata Domnului.

Băuse, ce-i drept cu o seară înainte; cine n-ar fi băut să fi fost în locul lui? s-a întrebat ridicând din umeri. Apoi a mai cerut o răchie, de data asta să-i treacă gândul ăl rău.

– Hă, hă!… Ai fi băut și te-ai fi speriat de umbra ta, ca Ion a lui Vijulie, când cu priponitul calului pe islaz, s-a băgat din nou în vorbă Gheorghe Ciocan – ăla de era cu mâncărime la limbă – apoi au râs cu toții amintindu-și de întâmplarea cu Ion a lui Vijulie scosese într-una din serile din vara trecută iapa ce-o avea la păscut. A dus-o pe islaz și a priponit-o de un țăruș cu un laț mai lung, apoi s-a pornit agale cu hamul pe umeri către acasă. Ca s-ajungă mai repede, ce s-a gândit el cumintea lui de puturos și jumătate.

– Ce să mai ocolesc eu pi colo, pi Mai bine o tai drept pe-aci, prin cimitir.

Trecând prin cimitir, ieșea direct în capul celălalt al satului, adică exact acolo unde stătea împreună cu nevastă-sa și cei trei copii ai săi.

Și așa a făcut. Cum mergea târâș-grăpiș, cărând cam fără chef de drum hamul calului de-l lăsase pe islaz, doar ce se prind curelele căpăstrului de una din crucile cimitirului, ce sta așa, mai într-o rână.

– Na, să vezi minune! și-a zis Ion în sinea lui, simțind că ceva – nu știa ce – îl trăgea înapoi, parcă ducându-l spre o groapă către care nu îndrăznea să se uite.

La început nu s-a speriat atât de tare, dar după ce s-a opintit de vreo două ori încercând în zadar să se smulgă prinsorii cu care – în gândul său – strigoiul îl ținea nelăsându-l să plece, toată vlaga i s-a scurs dintr-odată, ditamai bărbatul cu nevastă și trei copii tremurând ca piftia.

– Lasă-mă, mă, să plec! i-a zis el ăluia de-l țintuia și pe care nu cuteza să-l privească.

Dar „ăla” parcă mai abitir îl trăgea spre mormânt.

– Lasă-mă, mă, n-auzi?! s-a rugat mai apoi.

Tremurau nădragii pe Ion în timp ce smucea de curelele hamului, luptându-se cu strigoiul de care începuse să creadă că n-avea scăpare.

În cele din urmă, transpirat și cu inima cât puricele, Ion a lăsat din mâini căpăstrul și, țuști!, a rupt-o la fugă strigând cât îl țineau bojocii:

– Săriți oameni buni!… Săriți, că mă ia strigoiul!

Care de pe unde erau, oamenii au sărit cu cazmale, cu furci, cu lopeți, cu ce le-a venit la îndemână însă ajunși în cimitir, în loc să dea de strigoi, au dat de hamul iepei lui Ion atârnând de crucea lui răposatu’ Cotoi, Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nici nu era de mirare că cei de la birt, stârniți de vorbele lui Gheorghe Ciocan, au râs de aducere aminte. Cât despre Gheorghe, înfoiat ca un păun că-i mersese cu gluma și era, vorba aia, sufletul localului, ce s-a gândit: hai să le-o zic și pe aia cu Floarea.

Floarea lui Mitru Boțoi rămăsese văduvă de tânără chiar atunci în toamna a lui cincizeci și șase, căci bărbatu-său – un fustangiu fără pereche – se prăpădise de infarct în timp ce călărea o poamă din Valea Stanciului, una mai nesătulă. Murise fericit, ziceau unii cu nerușinare, fâcând haz de necazul femeii.

Fustangiu, ne-fustangiu, femeia îl înmormântase pe Boțoi creștinește, că așa se cade.

Într-una dintre diminețile în care Floarea s-a dus la tămâiat, ce să vezi!? Pe crucea de lemn a lui Mitru sta prins cu o piuneză un bilet, vorba vine din partea mortului. Iar biletul zicea cam așa:

„De mă cauți, ia aminte

Sunt la Ioana lu’ Melinte,

Trei morminte mai-nainte.”

Care dracului avusese mintea aia să-și râdă în halul ăsta de biata femeie, nu s-a aflat nici până ziua de azi, da’ vestea că Mitru a lui Boțoi nu s-a lăsat nici pe lumea ailalaltă de curvărisit s-a răspândit ca gândul de iute. Tot satul s-a distrat pe seama unei asemenea pozne, care a rămas de pomină.

Gheorghe Ciocan a amintit-o în dimineața aceea friguroasă de sfârșit de ianuarie, la birt, iar oamenii au râs de Floarea și de răposatu’ Mitru, cerând încă un rând din ce-or fi bând la ora aia, care numai potrivită pentru băutură nu era. Mărin, despre care oamenii ajunseseră să creadă că ar fi avut închipuiri, nicidecum că ar fi fost vizitat cu adevărat de nevastă-sa și fie-sa în chip de strigoaice, s-a îmbătat turtă, rămânând de unul singur la o masă într-un colț, de unde își răcea gura de pomană cu vreun mușteriu al birtului care, venind mai târziu, doar ce-l auzea bodogănind:

– Îți spusei ce pății azi noapte?…

– Ce pățiși? întreba noul venit, apoi Gheorghe, sau Bolea, sau altul care era pe acolo încă de dimineață îi făcea un semn a lehamite, iar omul înțelegea să nu-și mai bată capul cu Mărin, „că-i necăjit, săracul” părea să spună gestul prins fără știrea lui

Atâta doar că a doua zi, când s-a trezit după somnul greu al beției, Mărin a găsit din nou casa lună. Podeaua era curată, urmele lăsate de cizmele de cauciuc cu care intrase de afară în casă dispărând ca prin farmec. Praful era șters, iar strachina din care mâncase seara trecută era spălată și rânduită în dulap, alături de celelalte. Tacâmurile erau de asemenea spălate, odihnind în sertarul mesei de la bucătărie, iar pe fața de masă nu se vedea nici urmă de firimitură de pâine. La cotețe găinile ciuguleau de zor boabe din troace, iar în grajd vacile rumegau recunoscătoare fânul din ieslele. Mărin nu făcuse nimic din toate astea.

S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, frângându-și mâinile de teamă și căutându-le din priviri pe nevastă-sa și fie-sa, însă Joița și Măria nu erau pe niciunde.

Așa că iar s-a dus la birt.

Azi așa, mâine așa, vestea strigoaicelor care îl bântuie pe Mărin zis Crudu s-a răspâdit până la urmă în tot satul. La auzul unei asemenea drăcovenii, babele și-au făcut cruce și au scuipat de trei ori în sân, în vreme ce oamenii în toată firea, unii au crezut, alții n-au crezut, dar toți și-au zis mormăind un: „Doamne ferește!”

Gherghița lui Stan, care trecuse și ea cu vreo doi ani în urmă printr-o pățanie cu fiu-său care se întorsese strigoi, s-a găsit chiar atunci să spună și ea cum a fost cu Florică, care la o săptămână după ce a murit de peritonită a venit să se culce pe priciul din prispa casei – ăla de-l construise pe ușa beciului bărbatu-său, ăla de murise pe front, la ruși, cu capul retezat de o ghiulea.

– Mie îmi tot zicea Mărioara, fie-mea a mică, s-a plâns Gherghița – c-avea două fete, una măritată și la treaba ei, iar alta fată mare, ce stătea cu ea în vechea casă bătrânească. Îmi tot zicea ea că ceva cam ca o apăsare, așa, o înăbușe noaptea de n-o lasă să doarmă până la ziuă, da’ ce am crezut-o? Cum, moartii, să-ți vină să crezi una ca asta?

– Mă, mamă, mi-a tot zis Mărioara, ascultă-mă ce-ți spui că acilea nu e lucru Și, dacă stau mai bine să mă gândesc, îmi pare că ăla de mă înghesuie și nu mă lasă să dorm nu e altul decât frate-miu, Florică.

– Florică? Fugi, fa, de aici cu prostiile tale!, zisăi eu, da’ numai așa cu o jumate de gură, că Mărioara nu mințea. Nu mințea de fel!… Florică e la groapă, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Cum poa’ să fie el?

– Iote cum îți spusei! Doar știi că locul de pe prici e locul lui, c-acolo dormea săracu’. De la Sânziene și până în sectembrie, tot acolo

– Mi-au dat lacrimile când am auzit, povestea Gherghița lui Stan, ștergându-și ochii cu un colț al C-așa era. Acolo dormea, băiatul mamii, Doamne iartă-l de păcate!

Oamenii știau povestea – o auziseră de o sută de ori dacă nu mai bine căci Gheorghița, dacă prindea vreun nefericit căruia să i-o spună, nu scăpa niciun prilej s-o reia de la capăt. Parcă putea cineva s-o oprească atunci când se pornea să turuie din aduceri aminte!…

– Așa că într-o noapte, ce-mi zisăi, a spus Gherghița, ia să mă așez și eu colo, pe prici, lângă Mărioara și să văz cu ochii mei care-i treaba.

– Și care fu treaba? întreba uneori vreunul, mai mult așa, să nu se supere Gherghița că nu-i deloc ascultată.

– Păi, fu, că pe la miazănoapte încolo, doar ce simțirăm și eu și Mărioara cum cineva – nu văzui cine – ne împinge mai încolo, mai hacana, spre părete. Ptiu, ptiu, ptiu!, scuipai în sân și-mi făcui cruce, apoi mă ridicai în șezut și strigai cât putui de tare: mă, Florică, nu ne lași mă și pe noi în pace?!… Hai, du-te, băiatul mamii, du-te și vezi-ți de ale tale și lasă-ne și pe noi odată să dormim! Și să dusă.

– Și așa zici, plecă…

– Dus fu. Odată simțirăm ca și cum ne-am fi liberat de o povară și puturăm să respirăm și să dormim în voie pe priciul de pe ușa beciului. A doua zi dimineața, totul îmi păru c-ar fi fost doar un vis, și de n-ar fi fost ăia doi stobori de gard – rupți de Florică cre’ că, atunci când trecu ca gândul prin ei spre mormânt – și-acuma aș fi zis tot așa: că fu doar un Dar nu fu. Că de aia vă spui, nici Mărinică Crudu n-are freun vis. Sunt strigoaicele de Joița și Măria, care s-au pornit să-i mănânce zilele pen’ că le lăsă să se ducă în toiul iernii taman la mama dracu’, la Măceșu de Sus.

– Mă, cum de nu-mi dădui eu sama!… a continuat să se jelească Mărin.

Pe la jumătatea lui febnuarie, Mărin ajunsese de sta ziua întreagă la birt. N-aveai cum să-l afli treaz din beție. Seara, pe șaptă cărări, se întorcea fără niciun chef acasă.

Ditamai omul, în floarea vârstei, înalt și spătos ca un brad!… Ți se rupea sufletul să-l vezi, cocârjat, împleticindu-și picioarele pe drum și sprijinindu-se de garduri în vreme ce se îndrepta anevoie spre gospodăria dereticată lună de nălucile de pe lumea ailaltă. Nu și nu, că el e de vină, își zicea urlând ca lupii la lună, altmiteri de ce să fi venit nevastă-sa noapte de noapte ca să grijească de odăi și de ogradă?

Deși niciunul n-avusese curaj să stea de strajă o noapte la casa lui Mărin, gângiovenii îl crezură în cele din urmă pe cuvânt. Era clar: Joița și Măria – dar mai ales Joița, că ea era mai afurisită și mai rea de gură – se făcuseră strigoaice.

– Și știți de ce? întrebase mai mult ca să se bage în seamă Fănică Bogărcea, ăla de i se mai zicea și Bolea Că nu le înmomântă cum se cuvine. Muriră cine știe prin ce coclacuri, pe undeva, și rămaseră acolo, pradă jivinelor, și-acum Joița se răzbună pe amărătu’ de bărbatu-său, pe care-l cheamă să le găsească și le bage la groapă cu slujbă creștinească.

– Adică prin care coclauri, vru să știe Gheorghe Ciocan, că doar plecară pe drumul spre Măceșu, nu de nebune, pe câmpii?

– Și care jivine, că-n afar’ de iepuri și vulpi, nu văz să fie alte alea!… s-a băgat în vorbă moș Petre căruia, pentru că avea cataractă la ambii ochi, lumea îi zicea și

– Păi mata ce să vezi! a sărit dintr-odată Fănică, că la mai mult de un lat de palmă de vârful nasului oricum nu ți-e clar nimica. Mă, oameni buni, nu zic nu, a continuat mai apoi cu glas domol. Eu nu zic că nu s-au dus pe drumul Măceșului, da’ cu viscolul ce s-a pus chiar în ziua aia, la amiază!… Cine știe pe unde au rătăcit, pierzându-se de calea cea bună. Ăia de-l ascultau au tăcut și au dat din cap gânditori.

Așa s-ar putea să fi fost, și-au zis în sinea lor, iar a doua zi s-au pornit din nou să le caute. Călări, pe sănii trase de cai ori pe jos, au bătut câmpiile din lunca Jiului până la Dunăre și înapoi, scotocind prin toate ungherele, strigându-le, fluierând ori mânând câini dresați după ele, însă în zadar: Joița și Măria nu erau pe niciunde.

Doar noaptea apăreau, chitite să facă curățenie pe la ele pe acasă.

– Și să mă bage în mormânt cu zile!… bodogănea Mărin între două răchii, jelindu-se că-l doare ba una ba alta și că e atât de vlăguit, că abia mai poate respira.

După alte câteva zile de căutări zadarnice, bărbații au renunțat să mai bântuie prin pustii, retrăgându-se la birtul din sat, să bea alături de Mărin. Uneori, după vreo trei patru țoiuri din ăle mari, mai îndrăznea câte unul să-și dea cu părerea:

– Dar dacă sunt ăăă…

– Taci, mă, că nu sunt acolo! era repezit, iar adevărul era că nu fusese cotlon pe unde sătenii să nu fi căutat deja.

Joița și Măria dispăruseră fără urmă.

La un moment dat, pe la sfârșitul lui februarie, când nimeni din Gângiova nu mai avea vreun gând de plecat după ele, nea Petrică Chioru s-a găsit să facă o mărturisire neașteptată:

– Ascultați la mine ce vă spui, le-a zis într-o zi ălora de stau la masă cu el la birtul din sat, că eu știu unde sunt Joița și Măria.

– Nu zău, l-au luat ceilalți în zeflemea, și de unde știi mata unde sunt?

– Pen’ c-avusei io azi-noapte un vis! a explicat nea Petre împungând cu arătătorul spre tavan.

– Avuseși un vis, care va să zică!…

Oamenii erau deja sătui de strigoi, de strigoaice și de alergat după năluci.

– Da, avusei, a continuat nea Petre

Visul pe care insista să-l povestească i se arătase în puterea nopții, trezindu-l de-a binelea și furându-i tot somnul până la ziuă.

– Și-n vis le văzui pe Joița și Măria la rădăcina unui plop, șezând îngropate în zăpadă, a continuat aproape imediat Chioru. „Nea Petre”, îmi zise Joița, „zi-i lu’ Mărin că stăturăm și noi colea, să ne mai hodinim oleacă, și-aci rămăserăm. Auziși? Zi-i mata să vină să ne ia, că ne luă cu frig și obosirăm de atâta amar de ”

– Aha, la rădăcina unui plop, zici!… au mormăit oamenii, ascultându-l și nu prea.

– Ezact!… Dinspre Măceșu încoa, cam pe la jumatea drumului, unde-i o fântână cu ciutură de se vede mai la deal, și-i pământul lui Ududoi, dacă nu mă înșel. Toată lumea știa unde era pământul lui Ududoi și unde era fântâna de care pomenise nea Petre, însă nimeni nu mai avea chef de alungat până acolo. Și-apoi, îngropate în zăpadă!… asta după părerea lor, le cam întrecea pe toate.

Și totuși, așa le-au găsit. Chiar dacă nimeni nu a fost dispus să-i dea crezare lui nea Petre, pe la jumătatea lui martie, când primăvara s-a arătat sfioasă dăruind lumii ghiocei și toporași, Joița și Măria au fost zărite întâmplător de un trecător. Stăteau chircite una-ntr-alta, la rădăcina plopului ce se arătase deunăzi în visul lui Petrică Chiorul.

Doctorul a spus că femeile suferiseră de hipotermie, care se lasă cu amețeli, pierderea conștiinței și în cele din urmă cu moarte. Nevasta și fiica lui Mărin, vai de ele!, și-au zis că, istovite de atâta drum, n-ar strica să stea un pic să-și mai revină. Și rău au făcut, căci le-a cuprins moleșeala, au leșinat și au murit. Viscolul ce se stârnise în după amiaza aia le-a troienit, acoperindu-le de tot de zăpadă.

Acu’, dacă stau bine și mă gândesc la toate lucrurile astea, mai știu și eu ce să zic? Cu strigoii și strigoaicele ceva-ceva o fi, nu zic nu, că prea se adeveriră toate taman ca-n visul lui Petrică Chiorul, și prea scăpă Mărin de belele după ce își înmormântă creștinește și nevasta și fata, da’ un lucru e clar, vorba aia, ca bună ziua: dacă n-ar fi fost modelele alea făcute cu andreaua și dacă n-ar fi fost fudulia aia de a fi cea dintâi dintre toate la împletituri, Joița n-ar fi plecat în toiul iernii și cu viscolul la ușă de la Gângiova la Măceșu de Sus, să-și găsească moartea pe coclauri, și ea și fie-sa.

Că de aia zic, las-o-ncolo de trufie, că la nimic de-i bun nu te duce.